În general, concedierile din sistemul public sunt prezentate ca mari realizări, de niște oameni învățați să afișeze o mină de „oameni preocupați” de soarta instituției. Apoi, după ce se lansează în explicații, se înțelege că, de fapt, soarta instituției îi „preocupă” la fel de profund ca și soarta balenelor albastre. În orice caz, mult mai puțin decât soarta oamenilor (spre deloc!), deși instituțiile, fie ele grădinițe, spitale, poliții sau primării sunt formate de oameni, din oameni, uneori chiar și pentru oameni. Nu-mi amintesc de vreun conducător de instituție publică să fi făcut un anunț de concediere printre oftaturi, nu-mi amintesc de vreun primar care să fi plâns în timpul conferinței de presă în care anunța concedierile, măcar, așa, ca „dragă, Stolo”, ca să mimeze și omenia, nu doar „preocuparea”. Toate astea sunt, între altele, dovada clară nu doar a lipsei de empatie, cât a neasumării deciziilor, a lipsei curajului și, la urma urmei, a minciunii. Pentru că asta înseamnă să ascunzi concedierile sub masca reorganizării sau restructurării: neasumare și minciună.

Să ne înțelegem: nu am nicio îndoială că întregul sistem public trebuie restructurat. Mai mult, am ferma convingere că în sistemul public există un excedent de personal. Doar că nu acest excedent este principala cauză a nefuncționării normale a sistemului, nu cheltuielile cu salarizarea personalului duce la ineficienței sistemului. Am mai spus-o în această pagină, problemele cu personalul din sistemul public pornesc de la angajare (recrutare) și continuă până spre final cu evaluarea. Criteriile de organizare și desfășurare a concursurilor de angajare par desprinse din perioada stalinistă, când era o mare scofală să ai mintea atât de „ageră” încât să poți memora niște articole din legi. Despre evaluarea activității, ce să mai vorbim? – nu mai insist, puteți citi mai amănunțit aici. Există în sistemul public și excedent de neprofesionalism, excedent de incompetență, excedent de lucru-făcut-de-mântuială, excedent de las’-că-merge-și-așa, excedent de interese obscure puternic personalizate, excedent de dezinteres și așa mai departe. Și toate astea grevează mult mai mult bugetul public decât cheltuielile cu salarizarea, iar soluția nu vine de la concedieri. Știu, unii vor spune că ar trebui concediați toți cei ce lucrează în sistemul public, dar nici această soluție extremă nu ar rezolva problemele sistemului. Fără personal, sistemul nu poate funcționa, iar cei ce-ar fi angajați după „soluția extremă” ar intra într-un „organism” bolnav și tot la metastaza actuală s-ar ajunge. Soluția ar fi, într-adevăr, reorganizarea sau restructurarea, dar nu pe bucățele și nu după ureche. Întregul sistem ar trebui regândit, reactualizat și reorganizat. Înainte de orice, ar trebui să știm ce vrem cu acest sistem public, ce dorim să facă, ce probleme ale societății să le rezolve. Apoi, după ce am stabilit aceste obiective, să-l normăm, adică să stabilim cât și cum să se muncească pentru realizarea lor. Iar de aici, până la stabilirea schemei de personal pentru fiecare structură funcțională ce ar compune noul sistem public, nu ar mai fi decât un pas. Nu mic, nu ușor, dar cu siguranță, înainte.

Când însă, ai un singur reper în reorganizarea ce maschează concedierea, este limpede că nu ai nicio așteptare, niciun obiectiv, nu vrei nimic de la structura pe care o conduci. Sau, nu știi ce să vrei pentru că nu știi nimic despre structură. Nu vrei decât să ai bani pentru investiții, în traducere, pentru achiziții – cine este cu adevărat interesat de investiții, nu face niciun rabat de la calitatea investiției, or, când te interesează doar licitațiile, se pot face și, mai ales, recepționa, deci plăti, lucrări de mântuială… Iată de ce nu cred o iotă din explicațiile și motivațiile „restructurării masive” inițiate de Primăria Arad. Nu cred că primarul a solicitat, analizat sau primit obiectivele urmărite de Poliția locală sau Direcția venituri, obiective clare, concrete, precise, realiste, nu generalități și vorbe goale. Obiective care să fie un reper în activitatea fiecărui funcționar, altfel senzația de tăiat-frunze-la-câini sau plimbat-fleura-cu-trotineta vor rămâne mereu vii pentru cetățeni.

Imagine: capital.ro

Devine tot mai clar că nu suntem capabili să luăm decizii argumentate, obiective. Rămânem sclavii emoțiilor de moment, a intereselor mărunte, de gașcă sau de partid, a orgoliilor personale, în ultimă instanță, a incapacității de a alege oameni capabili să ia decizii gândite și argumentate. Și nu-i vorba doar de concedieri, mă rog, de „restructurări”.

Spațiul public românesc a explodat chiar înainte de începerea Campionatului European de fotbal, datorită intenției guvernului de a introduce încă o materie de studiu pentru elevi: pregătirea sexuală. Ideea nu-i nouă, a mai fost vehiculată, ceva mai timid, în urmă cu vreo doi ani și știu că i s-a spus, foarte „inspirat”, „educație sexuală”, iar mai nou s-a lansat ideea că nici măcar nu va fi disciplină de sine-stătătoare, ci doar o parte din disciplina mai vastă, „educație pentru sănătate”. Doar că, așa cum a fost prezentată de „profesioniștii” din guvern, lumea a înțeles că aceste ore le vor pregăti pe fete să nu devină mame. Deci, s-o „facă”, dar să nu rămână însărcinate! Cel puțin, asta s-a înțeles că ar fi fost motivația promovării acestei discipline: România este țara europeană cu cele mai multe mame minore, prin urmare fetele (minorele) trebuie învățate să se protejeze. Nu învățate să înceapă viața sexuală la o vârstă adecvată (habar n-am care-i vârsta asta), ci cum să se protejeze… Bine, nici despre sursa informațiilor privind numărul de mame minore din România nu s-a spus mare lucru, lăsând loc unor comentarii în care se susține că în ultimul an tocmai s-a redus la jumătate acest număr. Oricum, este clar că inițiatorii acestei idei nu au avut nicio bază obiectivă în fundamentarea ideii, nu au avut la dispoziție niciun studiu, fie el medical, fie sociologic care s-o susțină și, nu știu de ce, dar cred că nici pregătirea necesară nu o au.

Nu știu dacă este nevoie sau nu de o astfel de disciplină școlară, nu știu nici de la ce vârstă ar fi bine să fie predată sau cum ar trebui dozată materia în funcție de vârstă, nu știu nici măcar ce profesie ar trebui să aibă profesorii de „educație sexuală” sau „pentru sănătate” (medici, psihologi, profesori de biologie?). De aceea, nici nu m-aș putea pronunța în privința oportunității introducerii sau nu a acestei discipline în școli. Din păcate însă, ca mine sunt majoritatea părinților, care sunt și interesați de subiect și ar trebui să poată participa la dezbateri în cunoștință de cauză. Oricum, probabil că ar fi bună integrarea educației sexuale în procesul general de educație, de vreme ce se practică în multe alte țări civilizate. Mult mai probabil, dacă nu cumva sigur, este că disciplina asta va fi o frecție la un picior de lemn dacă nu sunt identificate cauzele reale care au dus la creșterea numărului de mame minore. Unde este mai subțire ața, în familie, în societate, în școală? Cât de utilă va fi această disciplină, în condițiile în care familia va continua să-i ofere minorei condițiile pentru a deveni mamă? Cât de credibilă va fi materia (fără credibilitate, procesul de educație nu va convinge și va fi doar încă un eșec) pentru niște copii obișnuiți să asculte manele în locul poveștilor cu Moș Ene? Ce se va întâmpla dacă o fetiță de 12 – 13 ani, cu 10 la materia „educație sexuală” (pentru că-i deșteaptă și a învățat ce i s-a predat la ore), rămâne însărcinată? O exmatriculăm? O lăsăm repetentă, îl concediem pe profesor? Sau, ca de obicei, nu se va spune nimic, lucrurile vor fi lăsate să se consume de la sine, cu bucuria că avem încă o lege „europeană”? Ori, tot ca de obicei, vinovați vor fi declarați părinții (cărora s-ar putea să li se ceară și acceptul pentru participarea copilului lor la  „educația sexuală”, ceea ce chiar este o prostie)?

Sigur, altul ar fi fost răspunsul societății, dacă propunerea de introducere a acestei discipline în procesul de învățământ ar fi fost formulată după studii și analize sociologice, psihologice și didactice (cel puțin), din care să reiasă nu doar starea de fapt (numărul mare de mame minore), ci mai ales cauzele reale care au dus la această tristă realitate, factorii favorizanți, pericolele, metodele de combatere posibil de aplicat în condițiile societății românești, criterii și modalități concrete de urmărire a efectelor programului de educație sexuală etc. Cu siguranță, părinți, profesori, medici de familie sau pur și simplu cetățeni, s-ar fi implicat în acest proces de educare a copiilor. Așa însă, cum să fim partenerii celor care au promovat ideea introducerii „educației sexuale” în școli, câtă vreme nici măcar nu s-au străduit să combată acele culturi care promovează căsătoriile  (deci, implicit și nașterile) la vârste fragede?

Repet, nu mă pronunț nici asupra oportunității concedierilor, nici a introducerii „educației sexuale” în programa de învățământ. M-aș bucura însă, ca cetățean, contribuabil și alegător, dacă politicienii noștri de toate rangurile nu m-ar mai considera atât de neînsemnat încât să nu merit să mi se prezinte dovezi care să le justifice acțiunile. Sau, măcar să fie sinceri și să spună: am hotărât să fac asta, pentru că așa vreau eu!

P.S. Mă bucur că atât doamna Scorte Florina, Secretarul orașului Chișineu Criș, cât și doamna Lavinia Brândaș, Secretarul comunei Șimand au reacționat rapid după apariția articolului „Tăcerea aroganților se bazează pe tăcerea mieilor sau cum își bat joc primăriile de dreptul nostru la informare” (aici). Deocamdată, prin schimbarea fotografiilor „de profil” de pe site-urile oficiale ale primăriilor menționate. Spre surprinderea noastră a reacționat și primăria Pecica, dar numai de ochii lumii, ca să nu spunem direct: într-o nouă încercare de a ne lua de proști. Vom detalia curând.

Celelalte primării pomenite în articolul menționat au fost și au rămas în moarte clinică administrativă, stare de care nici Prefectura nu pare departe. Prin urmare, ne vedem nevoiți să revenim cu noi exemple de abuzuri ale administrațiilor locale din județul nostru (unele, semnalate de cititori, cărora le mulțumim), cu speranța că Prefectura își va reveni și, împreună, vom reuși să „vindecăm” primăriile.