O banală cronică ar fi un sacrilegiu în cazul de față, iar o critică elogioasă perfectă ar fi o tentativă titanică, aproape imposibilă. Este greu să te ridici la acest nivel. Căzătura e sigură. Căci exact despre asta e vorba.

„Kean” – ultima producție Aradi Kamaraszínház, în regia lui Tapasztó Ernő – nu e un simplu spectacol. Este o exorcizare. O autopsie teatrală a actoriei însăși, a ceea ce înseamnă a-ți arde sufletul și trupul pe scenă, până nu mai rămâne nimic. Doar cenușa unui geniu neînțeles. A unui actor total, Harsányi Attila, în rolul vieții. Nu doar al vieții lui – ci al tuturor actorilor care au îndrăznit să spună o replică de Shakespeare și n-au înțeles nimic.

Într-o lume scenică infestată de diletanți emfatici, de gură-cască provinciali îmbrăcați în costume shakespeare-iene, dar cu talent de figuranți în reclame, „Kean” lovește precum un buldozer medieval. Este o dezintegrare voită, brutală, a oricărei forme de convenție teatrală ipocrită. Mai mult decât un spectacol, este o denunțare. Un scuipat în ochii celor care au transformat teatrul într-un bufet suedez pentru aplauze ieftine.

Șacalul cu barbă, regele decăzut

Harsányi joacă cu o visceralitate care efectiv doare. Joacă și cu ficatul, și cu dinții, joacă din glezne, din toate încheieturile. Devine un șacal cu barbă care urlă și urcă barbaric la cer și coboară în mocirlă, concomitent. Fiecare gest e un cutremur, fiecare replică e o grenadă aruncată în teatrul comercial.

De fapt, Harsányi nu joacă. Se lasă posedat. Zbiară. Bolborosește. Imploră. Se ceartă cu toți smintiții și toți sfinții, se ceartă cu publicul, se ceartă și cu sine. Simbolistica e violentă: își sfâșie emoțiile în zdrențe repugnante, se scaldă în mizeria teatrului, se machiază cu tot ce e cleios și-i e la îndemână. Rana îi este estetica. Pasiunea – carnea vie. Moare și renaște în permanență. Este tragedia în persoană.

Harsányi nu devine trup și suflet doar Edmund Kean. Devine, literalmente, unul cu teatrul. Nu vede, nu aude nimic, vorbește doar pe limba teatrului, trăiește doar prin arta întruchipării.

Foto: Nyári Attila

To be or not to be? Cine înțelege cu adevărat această întrebare? Temeinicia unei asemenea dileme. Doar Kean. În mâinile lui, craniul hamletian poate fi și o mâzgă neînsemnată. Este singurul care simte în profunzime Shakespeare. Inhalează Shakespeare. Consumă Shakespeare. Se autoproclamă reincarnarea lui Shakespeare. Shakespeare all the time, all the way. Shakespeare forever. Shakespeare for life. Shakespeare în stânga, Shakespeare în dreapta. Nimic între. Absolut nimic. Doar penibilitatea existenței fără rost, eventual.

Și este chinuit mizerabil de soartă, suferă ca un câine că este târât în nămolul showbizului fără urmă de Shakespeare. Fără teatru real. Zero Regele Richard, Hamlet, Machbet, Othello sau Iago și Credo.

Toți neaveniții joacă Shakespeare, dar nimeni nu joacă Shakespeare. Asta ni se spune, prin grotescul și burlescul unei „jonglerii cu joaca de-a actorul” care a devenit un monstru industrial: „To be or not to be” devine „To Bean or not to Mr. Bean”, „I can’t get no satisfaction”, „Let it be” și „No woman, no cry”, o cacofonie de referințe pop înfipte în inima tragediei clasice. Teatrul s-a prostituat, ne spune Kean, și o face pe bani puțini, cu regizori labagii și actori de matineu.

Se simte neglijat, nedreptățit. El, tocmai el, născut și crescut, practic, în teatru. „Cel mai mare actor al secolului, al mileniului, bine, fie, al tuturor timpurilor”.

Javra de Pinocchio

Parcurge un drum toxic, un urcuș de Sisif pe coclaurii gloriei, trece prin toate stările unei cariere tumultoase și zdruncinate de un ciclu pervers de nereușite, pornește de jos, ajunge și mai jos, ca într-un final să-și găsească prăbușirea care îți mută stomacul.

Nu reușește să-l doboare nici moartea fiului de numai 4 ani, „îngerașul”, căruia îi sapă din pământul înghețat locul de odihnă cu mâinile-i șubrezite de foamete și disperare, ceea ce-l conduce la marginea de – ba chiar dincolo de – demență este, în schimb, Pinocchio.

Jigodia de Pinocchio.

Jignirea supremă. O ofensă adusă profesiei și o urinare voalată pe capetele publicului avizat. Corcirea, regresul, moartea culturii. Spectacole de trei lulele și trei surcele, șchiopături de debil mintal pentru debili mintali, râsete cu grohăituri jalnice. Incultură. Primitivism și provincialism. Nu oriunde, ci chiar în provincie. În cimitirul actorilor.

Foto: Nyári Attila

În tot acest timp, timpul însuși devine în jurul lui o scenă cețoasă a atemporalității. Adevăratul Edmund Kean a trăit între 1787 și 1833, dar Kean al nostru se intersectează cu Sir Arthur John Gielgud (1904 – 2000), Sir Laurence Olivier (1907 – 1989), Sir Ian McKellen (n. 1939), Sir Sean Connery (1930 – 2020; aici, directorul New London Theatre), Sir Michael Caine (n. 1933: aici, director al Royal Theatre Drury Lane) și este coleg cu Benedict Cumberbatch (n. 1976).

Spectacolul este cap-coadă un protest epocal și o înjurătură milenară la adresa actorilor falși, la adresa parveniților din lumea teatrală, la adresa întregii protipendade submediocre, la adresa tuturor scursurilor snoabe, lepădăturilor bârfitoare și lingăilor mârșavi, aristocraților, francmasonilor și directorilor măscărici, „trădătorilor criminali”. La adresa tuturor celor care, e de părere Kean, reprezintă o rușine pentru arta teatrală.

„Kean”, în această interpretare ireproșabilă a lui Harsányi Attila, este o veritabilă capodoperă. O cronică a atingerii și ratării perfecțiunii și o confesiune artistică dusă până la epuizarea sinelui. Este o odă frenetică adusă suferinței de a fi bun cu adevărat. O lecție de actorie pentru toate generațiile viitoare. Și o amintire vie că teatrul poate fi încă locul în care sufletul crapă – dar crapă desăvârșit.

Foto: Nyári Attila

Finalul nu e o cădere – e o implozie. Un Kean complet dezmembrat, care nu mai știe ce joacă, în ce spectacol e, ce înseamnă replicile. Un om terminat. Un actor sfârșit. Un maestru eșuat pe malul unei arte în putrefacție.

Regizorul (și, alături de actor, dramaturgul piesei), Tapasztó Ernő, cel care l-a aruncat anterior pe Harsányi Attila în abisurile „Decalogului lui Hess” și „Sex, Drugs, Gods and Rock’n’Roll”, orchestrează aici un delir dramaturgic de proporții apocaliptice. „Kean” e mai mult decât un monolog – e o sabie a lui Hamlet transformată în microfon, într-un one-man-show în care fiecare replică poate fi ultima.

Genialitate sau nebunie?

Absolut!

Personajul Kean este întruchiparea actorului absolut. Iar Harsányi… este Kean însuși în chinurile facerii.

Un chin cu un rezultat oribil de perfect.

PS: Spectacolul se va juca data viitoare la Arad în cadrul Festivalului Underground, într-un maraton artistic de zile mari: în data de 23 iunie, Harsányi Attila va juca toate cele trei spectacole-monodramă în regia lui Tapasztó Ernő, producții Aradi Kamaraszínház, pe scena Teatrului de Marionete. De la ora 16:00 – „Decalogul după Hess”, de la ora 19:00 – „Sex, drugs, gods & rock ‘n’ roll”, iar de la 22:30 – „Kean”.

Kean

Aradi Kamaraszínház
Premieră: 10 iunie 2025

Kean, actorul: Harsányi Attila
Muzică: Borsos Pál
Decor, costume: Tapasztó Ernő, Harsányi Attila
Dramaturg: Tapasztó Ernő, Harsányi Attila
Regizor: Tapasztó Ernő

Citește și:

Un actor arădean a primit cea mai mare distincție culturală din Ungaria

Actorul arădean Harsányi Attila a câștigat premiul pentru cel mai bun actor la „Festin pe Bulevard” organizat de Teatrul Nottara din București

Actorul arădean Harsányi Attila i-a adus un nou premiu de prestigiu pentru Compania Aradi Kamaraszinhaz