Nu am ajuns la inaugurarea „grupului sculptural” din fața fostului cinematograf, acum loc de adunare și pizzărie, era deja seară, luminile de sărbătoare inundau fiecare colțisor părăginit, când am parcat pe centrul bulevardului, vizavi de Libelula.

Apropo, Libelula se numește locul din cele mai vechi timpuri, cel puțin pentru arădeni ca mine, cei care, în timp ce fetele consumau profiterol, comandau lejer, de parcă asta ar fi supt din țâța mamei, un platan, lichior cubanez de banane pentru necunoscători.

Când eram singuri, adică fără fete, treceam direct la rom Havana Club, prețul nu diferea prea mult, profiterolul fetelor făcea cel puțin dublu.

Într-adevăr, pentru arădeni, Dacia din blocul Libelula era un punct de atracție, mai ales atunci când se proiectau filme indiene, gen „O floare și doi grădinari”, eu însă, un autentic cinefil din cele mai vechi timpuri, preferam producțiile americane încă de pe atunci.

Așa se face că într-o luni, după prima oră, am fugit de la școală să văd prima proiecție, de la zece, a lui Love Story și nici așa nu am reușit să prind un bilet mai acătării, fiind obligat să-mi sucesc gâtul din rândul doi la dramatica poveste dintre Ali MacGrow și Ryan O`Neal.

Am insistat pe aceste amintiri doar pentru a vă arăta că știu exact ce înseamnă Dacia pentru arădeni, nu trebuia să vină Ghiță Falcă să mă lumineze și să-mi spună, nițel protocronist, că prin Dacia lui Decebal trimite direct la unirea Transilvaniei cu Regatul României, zis și țară-mamă.

Oricum, în seara de vineri, în drumul spre Dacia, am admirat cu nesaț iluminatul centenar de sărbătorile de iarnă, remarcând un belșug față de anii trecuți, chiar dacă anumiți fulgi de nea prinși pe stâlpi arătau mai gălbenuț, iar alții nu primeau curent defel.

Chestia asta m-a făcut mai vigilent, observând pe loc că galbenul din tricolor nu arată nicicum, e un fel de portocaliu pal, fiică-mea luminându-mă că galbenul este o culoare problematică la nivel digital, la care eu i-am atras atenția asupra fulgilor îngălbeniți perfect de pe stâlpi, însă tot ea, fiică-mea, dovedind descendența indubitabilă, nu s-a lăsat încurcată, spunându-mi că fulgii aceia sunt defecți.

Și în timp ce discutam cu fata problema iluminatului de sărbătoare, am ajuns pe nesimțite la Primărie.

Stând la stop am fost copleșiți de mulțimea adunață în fața scenei, zgomotul pătrunzând mai greu, nemaivorbind că în mașină Sting tocmai se lamenta că el este un englez la New York. Ce-om fi noi la Arad, am încercat eu o glumiță, însă fiică-mea, pusă mereu pe chestii practice, mi-a atras atenția că acolo nu pot întoarce pentru a merge înapoi spre Podgoria, așa că am luat-o înainte spre teatru.

N-am rezistat însă, am coborât geamul mașinii în timp ce treceam prin fața scenei și a lumii bulucite acolo cu steaguri tricolore. Șocul sonic al vocii unei femei efectiv m-a lipit de scaun, impactul a fost atât de colosal încât nici acum nu știu ce cânta femeia aceea dintre cele trei cântece patriotice obligatorii în asemenea momente.

Ca să-mi revin, am oprit în Piața Avram Iancu. Era acolo un cort tricolor, dar mai interesant mi s-a părut omul care ocupa banca dintre cort si teatru.

În pozitie orizontală.

Ești un insensibil, mi-a spus fata, observând că mă pregătesc să imortalizez momentul cu noul meu aparat care are o singură slăbiciune evidentă: face poze proaste mai ales noaptea.

Într-un final am reușit să ocolim serbările în toi și să ajungem oarecum pe furiș înapoi la Libelula, acolo unde, inaugurate, iluminate discret și părăsite, umbrele de fier ale unioniștilor arădeni mă așteptau să le imortalizez seara primei lor zile oficiale cu aparatul meu mai puțin performant… seara.

În timp ce lucram febril sub privirile îndoite ale fiicei mele, mă gândeam la emisiunea de radio cu o seară înainte, atunci când intervenind prin telefon, primarul, recunoscându-mă ca fostul său profesor de filozofie și istorie, ne-a spus că acest grup este o găselniță de ultim moment, un fel de soluție de avarie și că nu este nu știu ce, dar este totuși de apreciat entuziasmul copiilor care l-au gândit și executat.

Toți din studiou au fost de acord, mai puțin eu, veșnic cârcotaș și nemulțumit, uite până și fiică-mea îmi face semne nerăbdătoare că ajunge cu fotografiatul umbrelor de tablă.

Ce să fac, așa sunt eu, nu mă schimb acum la peste 60 de ani, tocmai această delegare de responsabilitate pe umerii unor copii nevinovați mi se pare cel mai sordid aspect al poveștii, lașitatea celor maturi, indiferent că e vorba de primar sau profesorii de la Liceul Sabin Drăgoi, de a-și asuma jenanta inițiativă și realizare.

La manifestările de sâmbăta nu m-am mai dus, am reținut că a fost și paradă militară, înțeleg eu semnificațiile oculte, dar am credința că în aceste zile avem nevoie de înțelegere și respect, nu de zdrăngănit de arme, iar cei care nu simt și gândesc ca mine, considerându-mă din această cauză un papă-lapte, un trădător vândut sau știu eu ce mai, treaba lor, să fie fericiți și să se simtă împliniți ascultând zângănit de șenile pe ritmuri de manele.

Eu doar speram într-o sărbătoare frumoasă, elegantă, eventual cu un grup statuar realizat la Arad, prin conscripție publică – așa cum s-au realizat majoritatea vechilor opere de artă ale orașului – de artiști arădeni maturi și responsabili, vă și spun cum îmi imaginez eu acel grup statuar.

În fața fostei prefecturi, știți, clădirea aceea iluminată feeric acum de lângă Continental-Astoria, acolo unde au avut loc discuțiile dintre liderii românilor și reprezentantul guvernului maghiar de atunci, Oszkár Jászi.

Frumos, din bronz, la nivelul trotuarului, reprezentând un grup de oameni în frunte cu Goldis, Cicio-Pop și alții, intrând la tratativele care se vor termina cu ruperea Ardealului de Ungaria.

Desigur, și Jászi printre ei…