Mă trag dintr-o generație care nu a avut parte de banane în anii copilăriei. Părinții noștri erau dispuși să cheltuie oricât pe un kilogram-două de banane pe care le vedeam doar în pragul sărbătorilor de iarnă.

Am trăit, după Revoluție, să aud tot felul de argumente care sunau cam așa: „românii nu sunt destul de puternici din punct de vedere fizic pentru că nu au mâncat banane când au fost mici”. Și recunosc că imediat după Revoluție, moment la care avea aproape 14 ani, unul dintre dezideratele mele era să mânânc banane pe săturate.

Dar, oricât ar fi fost criza de mare, nu m-aș fi gândit niciodată că un om de pe această planetă, fie el și doldora de bani, va plăti vreodată 120.000 de dolari pe o banană prinsă cu bandă adezivă de un perete. A făcut-o în numele unui act artistic, un act artistic al unui italian pe numele lui Maurizio Catellan. Denumită „Comedian”, banana a fost vândută ca opreă de artă la Târgul Art Basel din Miami Beach.

S-ar răsuci în mormânt Da Vinci, Michelangelo, Van Gogh sau chiar mai deschisul la minte Picasso, dacă ar vedea unde a ajuns arta și ce mai înseamnă în zilele Mileniului III o operă de artă. Potenţialii cumpărători nu au primit instrucţiuni clare despre ce ar trebui să facă dacă banana începe să se strice…

Apoi am citit că undeva în Anglia, o blondă frumoasă s-a căsătorit cu covorul ei. S-a întâmplat în Manchester, orașul cunoscut mai mult prin prisma fotbalului, orașul în care antrenează Guardiola și joacă City sau Man. United. Divorțată și cu copii, femeia s-a săturat poate de decepțiile pe care le-a trăit în viață și a spus „DA” covorului ei care cu siguranță nu o va înșela niciodată, dar va fi toată „viața” lui călcat… în picioare.

Covorul are și un nume: Mat.

„L-am cumpărat pe Mat acum un an și le-am spus tuturor despre cât de mult îl iubesc, de atunci. Am început să o iau în serios, după ce prietenii mei obișnuiau să glumească și să mă întrebe de ce nu mă căsătoresc cu el dacă îl iubesc atât de mult. Am petrecut atât de mult timp îngrijindu-l și curățându-l de câteva ori pe zi și asigurându-mă că arată mereu foarte bine. Nu pot sta fără el acum. Sunt puțin obsedată de el. Când copiii mei dorm, stau cu el în pat și îi împărtășesc cele mai intime gânduri”, a povestit ea pentru The Sun.

Această femeie își crește singură copiii…

Și atunci ne mai mirăm că adolescenții României sunt codași la Testele PISA? Dă-le în PISA mă-sii de teste, că alții dau 120.000 de dolari pe o banană cu scoci, iar una dintre blondele mai răsărite din Manchester doarme cu covorul în pat și îi spune povești nocturne…

Cum să treacă acești copii testele PISA atâta timp cât viața le oferă doar frânturi? Câți copii citesc o postare de mai mult de 4-5 rânduri pe Facebook, mai ales dacă aceasta nu este însoțită de o fotografie? Câte cuvinte au textele melodiilor pe care le ascultă noua generație de copii? Au un refren de patru rânduri după care bumți-bumți…

„Datele relevate în ediția 2018 a testului Programme for International Student Assessment (PISA) confirmă deficiențele majore ale sistemului de educație din România. PISA 2018 indică un nivel record de analfabetism funcțional, de 44%, în vreme ce scorurile înregistrate de elevii români sunt cele mai slabe din ultimii nouă ani”, se arată într-un comunicat.

N-am fost noi, generația fără de banane, nici mai buni și nici mai răi decât acești copii care s-au înclinat precum turnul din Pisa în fața testelor PISA. Dar noi aveam alte preocupări. Nu ne lipseau doar bananele, ne lipseau și telefoanele, laptopurile, calculatoarele, dar mai mult ne lipsea energia electrică, iar în lipsa ei ne consumam propria energie prin jocuri sănătoase în fața blocului, pe stradă, pe maidane. Acolo nu socializam în scris ci prin viu grai, iar în timp ce alergam după minge, sau ca să ne ascundem la „v-ați ascunselea”, nu puteam mânca chips-uri. În lipsa rețelelor de socializare, eram nevoiți să citim cărțile scrise de marii scriitori din țară sau de afară, iar muzica pe care o ascultam conținea niște strofe și niște mesaje care ne puneau mintea și imaginația la contribuție. Mai mult, fiecare joc la care participam ne punea ceva la contribuție: orientarea, logica, abilitățile fizice sau inteligența. În plus, părinții rar lucrau până seara, iar dacă nu erau ei acasă, majoritatea dintre noi aveam bunici care nu ne pierdeau niciodată din câmpul lor vizual sau informal. Cu toții aveau timp pentru noi să ne vorbească, să ne învețe ce este viața și la ce să ne așteptăm de la ea. Chiar dacă din multe puncte de vedere au dat greș spunându-ne la ce să ne așteptăm și ce am găsit de fapt când ne-am luat de piept cu viața.

Acum văd copii de 2 ani care știu să folosească canalaul Youtube mai bine decât mine. Știu toate desenele și toate cântecele și stau foarte cuminți când fac acest lucru, iar părinții sunt în extaz pentru că cel mic e liniștit. Ce nu face copilul în tot acest timp? Nu se zbenguie așa cum ar trebui să facă în mod natural un copil, nu are nevoie de simțul orientării, nu vorbește, nu desenează, practic nu face nimic. Doar stă cuminte… Iar când va fi mai mare cu 10-12 ani îl vei găsi în aceeași poziție, dar cu căștile pe urechi, socializând online și ascultând muzica care conține 20 de cuvinte… Și nu va ști nici să deseneze, nici să scrie un text mai mare de patru rânduri și nici sport nu va face pentru că părinții au grijă să-i aducă o motivare de la doctor ca să nu cumva să transpire, să răcească sau să-și luxeze vreun oscior. Și atunci cum să treacă testele PISA?

Mă sperie oarecum toate aceste informații. Mă sperie că împart pământul cu oameni care dau 120.000 de dolari pe o banană, mă sperie că văd mămici care fac dragoste cu… covorul și mă sperie că jumătate din copiii României nu înțeleg un text de mai mult de patru rânduri.

Vai săraca lumea mea… Încontro te îndrepți și care-ți sunt valorile reale, pentru că încet, dar sigur, nici eu nu mai pricep nimic din tine și tare mi-e că voi cădea toate testele la care voi fi supus ulterior?