Știți perioada aceea dintre Crăciun și Revelion când aproape o săptămână stai în casă? Nu știi dacă e zi sau ți-e foame, nu știi dacă ești treaz sau trebuie să pleci… Ei, în săptămâna aceea ALEGI să stai în casă. Acum e altă treabă.  Nu am mai stat de foarte mult timp așa închis cu „forța” în casă. Ultima oară când am avut neasemuita „plăcere” știu că am făcut o prostie la școală (am stins becul fetelor în baie), învățătoarea „pomenind” întru veșnicie acest lucru… pe carnetul de note, la „mențiuni”. Bineînțeles că puteam foarte ușor să nu îi spun mamei deprinderile mele de „electrician masochist”, dar eram obligat să duc mențiunea semnată, iar pe atunci nu știam să falsific semnături (cum nu știu nici acum). Așa că, cu un „Mi-hă-iță” scos printre dinți și o privire rece mai târziu (papucul aerodinamic lansat către mine nu îl pun, că era mai mult o „joacă” mamă-fiu) eram proaspătul izolat la domiciliu pentru trei zile. Și ce zile „infecte”! De unde era să știu eu că, de fapt, mama mă pregătea pentru zilele astea când prietenii mă sună și cu un glas sfios îmi spun: „Te rog să ții telefonul puțin mai departe de ureche… iar după ce confirm cerința, aud o voce care strigă: Nuuuuuuu mai poooooot să stau în casăăăăăă!”. Sunt glume, lucruri pe care le facem între noi ca să ne mai aducem aminte de „mufa” unui altuia. Adică de mecla respectivului apelant. Știm că există facetime, dar… parcă nu e totuna să ciocnești un pahar de vin cu un monitor. Plus că nu e nici indicat.

Cum spuneam, de mult nu am mai stat atât în casă… și după o primă săptămână m-am gândit să împărtășesc câte puțin din „experiența” mea. O voi lua așa pe zile, pe îndelete, dar nu chiar ca Iohannis… termini de făcut mistreț la ceaun până termină el de recitat „Zdreanță”.

Ziua 1 de izolare benevolă. Totul decurge normal, mâncăm la fel de neregulat, cafeaua de dimineață are același gust bun, iar emisiunile de la televizor nu încetează să mă dezamăgească. Marcel Vela îmi provoacă aceeași senzație ca și cum aș vedea un ficus în ghiveci: sentimentul de lasă-l să stea și el acolo, iar din când în când să nu uităm să îi dăm nițică apă. Asta dacă nu tușește Raed Arafat… că i se „aprinde” tot bordul la Vela și numai ce-l vezi cum face doi pași la stânga…

Ziua 2 de izolare benevolă. M-am înecat cu o gură de cafea și am tușit. Am dat repede pe televizor să văd dacă nu a crescut cu 1 cazurile de infectați. Nu eram printre ei. M-am liniștit și m-am întors în bucătărie, tocmai când mă suna mama, răspund, iar ea, fără bună dimineața, fără nimic, începe:

– Ai tușit, așa-i? O mamă simte, să știi! De câte ori ți-am spus să porți mască? De câte ori ți-am spus să stai în casă? 

– Dar mama…

– Nimic! Freacă o lămâie de piept, pune sare caldă, ia o gură de țuică și treci în pat că așa te bat de mănânci friptura cu paiu!

– Dar mama…

– Treci am spus!

Da, mama… am spus spășit și m-am executat. Nici până în ziua de azi nu îmi pot explica chestiile astea de mamă…

Ziua 3 de carantină. Put a țuică de parcă mi-am deschis un laborator ilegal și fierb țuică în cămară. Să ne înțelegem cu un lucru: oricât ai fi de viteaz, dacă îți spune mama, atunci execuți! Am fost la cumpărături (nu mai aveam lămâi), nu era plin la market, dar stăteam fiecare la un metru. Casierul m-a certat că eu nu stăteam la un metru de persoana din fața mea: „De aici și până la pachetul de bere! Asta e distanța!”. Am ciocnit din călcâie și m-am conformat. Pe când să plătesc, casierului îi sună telefonul: Da, da. E lângă mine… Nu, nu și-a luat. Ok, am înțeles. La revedere.

Cu o mină foarte serioasă, casierul se ridică de pe scaun și se uită la mine în coș, apoi îi face semn paznicului. Eu mă uit ca la un meci de cricket, nu înțeleg nimic. Agentul 007 se prezintă lângă casier și ca ultima scenă din Nașul, se apropie de el și își apleacă urechea, încuviințează din cap ceva și îmi face semn să îl urmez. Ca un copil urecheat mă duc cu el până la raionul de legume-fructe. Pune mâna pe o pungă de lămâi și mi le întinde. O iau și mă duc înapoi la casă. Casierul dă din cap, eu dau din cap, paznicul dă din cap… parcă eram toți la un concert Linkin Park. Ies din supermarket și primesc un mesaj pe telefon. E mama: Ai uitat de pâine!

Ziua 4 de carantină. Asta nu mai este benevolă. Am scris un articol și am pus virgulă între subiect și predicat, doar ca să se poată lua șefu’ de mine… lipsa de comunicare e groaznică. Din păcate nu m-a sunat să mă certe, doar mi-a scris. Seen-ul de pe messenger e doar dojenitor, nici măcar pasiv-agresiv. Dezamăgit, am început să mă cert cu televizorul: NU așa se face o omletă în mod corect. Da, am început să mă uit tot mai mult la canale unde se gătește, să mai îmi vină și mie idei de făcut mâncare fină… Am devenit foarte atent cu mediul meu înconjurător și am observat că vecinii mei au un ceas cu cuc. Iar șosetele acelea… de lângă pat, trebuie să dispară în coșul de rufe. Tot în ziua asta, am reușit să ard CEAI! Da, nu știam că se poate, dar atunci când te prinde sortatul tricourilor pe culori în dulap e foarte probabil să uiți de ceaiul pe care l-ai pus la fiert. Plicurile s-au făcut scrum. Fiți pe pace, dacă nu mă suna mama, ardeam şi oala și bucătăria și blocul și tot , de veneau pompierii să devieze cursul Mureșului pentru a stinge vălvătaia. Mamei i-am spus că am luat niste cursuri online ca să învăț să comunic ca apaşii, cu cercuri de fum. De asemenea, am descoperit că se întâmplă ceva cu mâncarea… dispare. Efectiv dispare din frigider și nu înțeleg unde.

Ziua 5 de carantină. (băga-mi-aș …. am uitat cum arată un cerșetor pe stradă). Am dus mai departe grija mea legată de dispariția mâncării din frigider și am început să las semne subtile. De suspectat, o suspectez pe prietena mea. Cred că se trezește noaptea să mănânce. Ori investigăm… ori nu mai investigăm! Fire de păr lipite cu scotch pe ușa frigiderului, fire de praf pe caserole și niște făină aruncată pe jos, deși cred că aceea e puțin cam evidentă. Dar m-am gândit că hoțul, în grija lui de a nu călca în făină, va „declanșa” unul din celelalte două semne. Măi, mai multe nu știu. Am făcut ce am știut. Asta a fost dimineața. Pe la amiază, am realizat că sunt foarte bun la table, la cruce cu greu mă faci, iar la ping-pong sunt invincibil. Toate acestea cu o singură condiție. să joc singur. Rup tot! Promit. În afară de remmy, acolo pierd și cu adversar, d-apăi singur… nici nu mai zic.

Ziua 6 de carantină. Sunt absolut convins că cineva ne face curățenie în apartament. Nu știu sigur dacă nu cumva avem și un animal de companie pe undeva uitat… ceva miroase lângă frigider… și nu miroase bine. Cafeaua e foarte, foarte, foarte bună! Am înlocuit apa din procesul de a face cafea cu Red Bull și am început să aud culori. Totul este foarte, foarte, foarte fain. Am ajuns la concluzia că avem 367 de bucăți de faianță în toată casa și 4559 de linii orizontale (probabil că săptămâna viitoare o să număr orezul dintr-o pungă de un kilogram… să dureze mai mult). Unghiuri drepte undeva la 200 de mii, m-a distras un copac de-afară ce se mișca în bătaia vântului și am fugit repede să număr câte frunze au mai căzut de data asta, dar m-au distras florile și am început să le număr și pe acelea (14 mii și ceva). Am numărat până m-a distras vecinul care intra în bloc pentru că a strănutat. După numărul pașilor, viteza și înclinația scărilor, stă la etajul 2, apartament 12. Are 87 de kilograme greutate și 1,70 înălțime. A încuiat ușa de două ori. În plasă avea două iaurturi, o lâmăie și un praf de copt. Sunt îngrijorat, el nu știe să gătească.

Ziua 7 de carantină. Se pare că prietenei mele îi place să clipească la fiecare 17 secunde. De ce, nu știu. Probabil că are legătură cu tratamentele pentru frumusețe. Ce nu înțeleg eu e ce o deranjează așa de tare dacă fac un grătar pe balcon. Pe lângă asta am observat că există un spațiu între dulap și perete, unde capul de la aspirator intră perfect. De unde au știut cei de la Bosch? Necesită investigații suplimentare. Am descoperit că un ou se fierbe tare, dacă îți aduci aminte să îl și pui în oala cu apa care fierbe. Cafeaua este încă foarte bună, dar în combinație cu Red Bull, am observat că îmi reduce timpul de periat al dinților. Mă mișc prea repede și am ars până acum patru periuțe de dinți. Am hotărât să mă spăl înainte de a bea cafeaua. Nu mă mai satur de o emisiune pe care am descoperit-o la televizor, am sunat la postul TV să îmi dea niște spoilere. Au zis că vor trimite imediat o echipă pentru a mă informa în mod confidențial.

Epilog. Se pare că în ultima vreme eu am auzit niște „voci”, care sunt acelea încă nu mi-am dat seama. Tot ceea ce am auzit a fost că în lume e ceva pandemie și că trebuie să stăm în case, să ne jucăm de-a v-ați ascunselea unul cu altul și că neapărat trebuie să avem un bilet de voie dacă rămânem fără hărtie igienică și este imperios necesar să mergem la magazin. Eu nu mai știu… voi? Și urmează încă o săptămână, și încă una…

Stați că mă sună mama:

Da mama! Da! Am luat. Și pâine…daaaa, am luat si lămâi…