Cum stam mai alaltăieri liniştit de vorbă cu mine însumi, un gând insistent şi enervant de întrebător, fără un anunţ prealabil, a început să mă frământe asemeni gospodinei aluatul de pâine – „Ce e cu mintea omului de nu suntem în stare să folosim mai mult de 10 % din capacitatea ei?” Că mintea este un sistem de însuşiri informaţionale care plămădesc personalitatea, am mai auzit. Că precum trupul, care are ca lume lucrurile, aşa şi mintea are ca lume ideile, parcă am citit pe undeva. Că adună informaţii din spaţiul fenomenal cu ajutorul simţurilor, ştiu din școală. Că ea, mintea, e ca o paraşută, funcţionând mai bine când e deschisă am aflat ieri, în tramvai, de la un călător supărat pe vatmanul încăpăţânat să fumeze conducând. Că mintea este un termen folosit pentru a descrie acţiunea celulelor, neuronilor, sinapselor şi proceselor chimice ale creierului, am auzit la TV. Ce nu înţeleg, e de ce numai cele 10 procente funcţionează, iar diferenţa ce face? Doarme sau stă în amorţire aşteptând să fie la un moment dat chemată la „recrutare”, „încorporare” ori „mobilizare” în scopul extragerii algoritmice din fiecare tip de mesaj senzorial a formelor şi proceselor specifice pe care le numim generic realitate?Greu de aflat răspunsul, oricum aş aborda problema! Adevărul este că mintea, în cele din urmă, este acel ceva ce nu poate fi cuprins în niciun fel. Şi dacă o fi adevărat că ne rezumăm la a folosi doar cele 10 procente, înseamnă că am şi eu din 100 de procente o rezervă de 90. În consecință, „am minte la care încă nu am căutat”!

Eh, cam asta cugetam eu… tulburat de-a dreptul de concluzia la care am ajuns. Dar nu, nu mă voi înfricoşa (m-am socotit în cele din urmă) ci voi da de lucru măcar unuia dintre cele 90 de procente! Pentru început, ca om cu minte ce sunt, m-am întors preţ de câteva clipe în tinereţe. Pe vremea aceea mi-ar fi plăcut să ajung arhitect dar nu, nu s-a putut pentru că nu aveau ai mei bani suficienţi pentru meditaţii. Aş fi devenit un bun contabil însă nu a fost să fie pentru că nu aveam „cunoştinţe” la liceul de specialitate. Şcoala de tractorişti nu m-a atras deoarece, de când mă ştiu, m-au înspăimântat utilajele gălăgioase iar artist plastic nu merita să te faci pentru că ajungeai „muritor de foame”. La şcoala superioară de partid nici vorbă să cutez, aveam dosar cu „probleme” de familie, iar popă nu aveam cum să ajung din două motive:1. locuri puţine scoase la concurs;2. nu mi-a plăcut coliva niciodată. Singurul regret e că nu am ajuns inginer, pentru că am o minte organizată, sunt om al datelor exacte şi al calculelor precise, deci numai bun pentru o astfel de meserie. Dar nu, nimic nu e pierdut, din acest moment voi fi inginer şi nu orice inginer ci unul specialist la drumuri, mi-am zis.

Așa că… iată-mă înginer cu funcţie mare, la „drumuri”! Cobor din maşina personală undeva, în oraş, îmi pun casca de protecţie şi îmi prind ecusonul de director, după care mă apropii de o echipă de „drumari” ce împroptesc lopeţi, învăluiţi într-un nor de fum cu miros de tutun de proastă calitate, alături de câteva utilaje înţepenite locului. Îi salut tare, moment în care o sticlă de votcă încremeneşte în mâna unuia dintre muncitori. Mă fac a nu pricepe, dau mâna cu şeful de echipă apoi comand scurt: Porniţi utilajele! Basculele basculează, buldozerele împrăştie petrişul subcalibrat (de a cărui  provenienţă mă voi ocupa cât de curând), compactoarele tasează iar „drumarii drumăresc” de zor. Întorc la bază trei bascule cu asfalt de proastă calitate după care preiau staţia de emisie-recepţie de la şeful de echipă. Localizez prin ea, cu ajutorul dispecerului de serviciu,  cele şapte puncte de lucru apoi pornesc în inspecţie. Opresc într-un cartier nou, nevoit să repun pe traseu două betoniere care „din întâmplare” s-au oprit în dreptul a două case în construcţie. Între timp îmi sun omologul dintr-un judeţ învecinat căruia îi cer împrumut utilajul special de fixat capacele gurilor de canal la nivelul asfaltului. Mă opresc la fiecare punct de control, dau sfaturi, indicaţii şi ordine precise şi clare. Trec pe la sediu, inspectez fiecare birou apoi dau dispoziţie să fie a doua zi, pe biroul meu, dosarele cu actele prin care au fost atribuite anumite lucări în ultimele şase luni. Mă întorc la punctele de lucru, inspectez, constat şi apoi concluzionez:Aşa da! Covoare nenumărate din asfalt de bună calitate se aştern uşor pe străzile urbei, capacele gurilor de canal, ca prin minune, se ridică la nivelul asfaltului, rigolele noi sunt fixate temeinic la locul lor alături de vechile borduri ce au apărut ca prin minune în locul celor noi de proastă calitate. Pe trotuare cetăţenii aplaudă. La un moment dat, însă, aplauzele se sting, apoi se aud huiduieli care uşor dispar lăsând loc unei voci bărbăteşti stridente care „blagosloveşte”  pe… şi pe… şi pe …

Deschid ochii, că adormisem între timp, mă uit pe geam şi-l recunosc pe un vecin de la a doua scară de bloc uitându-se neputincios la roata şi direcţia maşinii proprii, dreapta faţă, făcute praf într-un crater din asfalt, plin ochi cu apă. Oftez şi apoi îmi zic în minte:Eh, dacă eu aş fi director la Drumuri…

De ţinut minte: “Aminte! Mintea → minte → fără minte!”