• Cine sunt cei cinci judecători CCR care au blocat reforma pensiilor magistraților. Patru numiți de PSD, unul de Iohannis

Oficial, CCR este „garantul supremației Constituției”. În practică, este un centru de coagulare a puterii, o instituție formată din nouă „oameni furioși” (judecători constituționali numiți, nu aleși), care nu legiferează, nu guvernează și nu judecă cetățeni, dar care poate bloca activitatea legislativă a Parlamentului, poate frâna inițiativele Guvernului și poate invalida voința poporului.

Deși oficial CCR nu este o putere în stat, după normele Constituției, cei nouă dețin cea mai mare putere efectivă în statul român. Poate chiar mai mare decât a președintelui României, deși nu comandă armate sau servicii secrete.

Conform Constituției, CCR nu face parte din puterea judecătorească (nu este instanță și, de altfel, judecătorii constituționali nu sunt magistrați), nu este putere legislativă (nu legiferează) și nu este nici putere executivă (nu guvernează), iar altă putere nu există în arhitectura clasică a separației puterilor statului în ramuri (executivă, legislativă și judiciară) gândită de baronul de Montesquieu.

Așadar, CCR nu este o „a patra putere”, pentru că nici nu există formal decât trei – ideea că presa ar fi „a patra putere în stat” este o glumă proastă, cel puțin în România.

CCR este un organ de control constituțional, aflat în afara celor trei puteri consacrate și, desigur, independent de acestea. Doar că, în realitate, această „putere non-putere” are puteri aproape depline în România – mult peste puterea efectivă a fiecăreia dintre cele trei consacrate constituțional (despre puterea lor cumulată nu are rost să speculăm).

CCR poate anula legi adoptate de Parlament (puterea legislativă), poate bloca ordonanțe ale Guvernului (puterea executivă), invalida referendumuri (puterea poporului) și poate impune interpretări ale Constituției obligatorii pentru toată lumea, fără a putea fi în vreun fel deranjată în aceste activități, pentru că deciziile CCR sunt definitive și general obligatorii.

Mai mult, așa cum vedem de o vreme, CCR poate și să nu facă ceva ce așteaptă o țară întreagă, pentru că nimeni nu se poate opune acestei stări de fapt. Poate doar să bombăne, așa cum facem și noi…

Or, o autoritate care poate anula actele tuturor celorlalte puteri fără să poată fi trasă la răspundere de cineva este efectiv o putere a acelui stat, chiar dacă nu este consacrată ca atare în Legea fundamentală.

Teoretic, CCR ar trebui să fie un arbitru neutru, neimplicat politic, care interpretează tehnic textul Constituției. În practică însă, CCR și-a extins competențele până s-a transformat din „verificator de text constituțional” în parte interesată să decidă raporturile de forță dintre cele trei puteri consacrate în stat.

Nu-i de mirare că, în România, până și crizele politice se rezolvă prin decizii ale CCR, nu prin negocieri sau vot…

Pe scurt, CCR nu mai este paznicul și garantul regulilor constituționale, ci utilizator al acestora ca participant activ, alături de celelalte trei puteri consacrate (legislativă, executivă, judecătorească), pe care le poate ține oricând în frâu.

CCR nu guvernează, nu legiferează și nu judecă, dar are puterea de a opri tot ce guvernează, legiferează și judecă. Dar o face în limitele pe care i le permite puterea care deține o influență majoritară în rândul celor nouă judecători constituționali.

Problema României nu este că are o Curte Constituțională puternică. Problema este că nu are și mijloace de corecție democratică a acesteia.

• Constituția trebuie rescrisă și CCR desființată după ce a salvat România

Nu puterea CCR este anormală – toate curțile constituționale din lume sunt puternice, chiar și cele care nu au devenit puteri în stat. Anormal este să nu existe un mecanism de responsabilizare efectivă a CCR. Evident, acceptarea interferenței cu politicul prin sistemul de numiri a judecătorilor constituționali este, de asemenea, anormală.

Unde este poporul în acest joc de putere?

La art. 2 (1) din Constituție se arată, solemn ca o paradă a Armatei Roșii, că „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum”.

Practic însă, poporul a fost redus la condiția de simplu spectator instituțional. Votează o dată la 4–5 ani, nu poate revoca aleșii, nu poate corecta decizii ale CCR, nu are inițiativă constituțională reală, nu are mecanisme directe de control asupra niciunuia dintre „organele sale reprezentative” și așa mai departe.

Este chemat să voteze, apoi, după ce își îndeplinește „sarcina” de a legitima prin vot „elitele”, este deposedat de toate pârghiile prin care ar putea accesa suveranitatea ce i-a fost constituțional acordată. Iar CCR este parte activă a acestui mecanism de exercitare a dreptului de proprietate asupra sensului Constituției.

CCR a ajuns să ocupe poziția de „arhitect nevăzut” al realității politice, un fel de demiurg quasi-juridic, aflat dincolo de controlul cetății.