Mulți ani după terminarea școlii, îmi aduceam aminte cu drag de unii dintre profesorii mei. Aș fi ipocrit să spun că mi-au plăcut toți sau că mi-au fost dragi toți, ar fi chiar culmea pentru că dacă nu-mi plăcea un profesor bineînțeles că nu excelam la acea materie și nici nu eram vreo ușă de biserică. Cum se spune, teribilismul la mine a fost puțin mai dezvoltat, „răzvrătirile” mele, pe atunci le consideram justificate, acum simplu stupide.

Printre profesorii de care îmi era drag se număra și profu de religie, Adrian Sirca. Încă de pe atunci spuneam că e unul din cei mai „cool” oameni. Nu știu cum, dar el reușea să stabilească o conexiune care o depășea pe aceea de profesor – elev. Ieri am aflat că, din nefericire, el s-a stins.

E ceva fundamental greșit pentru copilul din mine să afle că i-a murit un profesor, pentru că nu poate concepe acest lucru. Pentru copilul din mine, profesorul e ceva ce dăinuește pentru o veșnicie. Copilul din mine crește, termină școala, facultatea, își ia o slujbă, întemeiază o familie și după mulți ani, în prima zi de școală, își ia copilul de mână și merge la profu, spunându-i: „Domnule profesor, nu știu dacă mă mai țineți minte, am fost elevul dumneavoastră. Am vrut să vă mulțumesc că nu ne-ați certat când am chiulit de la ora dumneavoastră să jucăm baschet, și vă promit, copilul meu nu va chiuli de la ora dumneavoastră. Poate de la altele…” .

Atunci profu, bineînțeles că mă ține minte, deși nu mai am pletele până pe umeri și m-am schimbat destul de mult, îmi spune zîmbind cald cum a făcut-o întotdeauna: „Ce era să fac cu voi? Nu erați copii răi”, și nu am fost.

Dar am chiulit de la ora lui de religie, pentru a juca baschet în sala de sport. A fost și singura dată când am chiulit de la el de la oră, că la alții… eh, se mai întâmpla.

A ieșit cu scandal atunci. Pentru că ne-a prins directorul chiulind. Au venit acasă scrisori de la direcțiune. Cinci scrisori pentru cinci elevi. Vă imaginați ce a fost acasă…

Dar profu de religie, el nu era supărat pe noi. A venit la oră, a făcut prezența și pe cum ne striga pe nume, pe cei care au absentat ora trecută, îi răsărea un zâmbet în colțul gurii.

Un om de un calm extraordinar, avea o căldură sufletească cu care te îmbrățișa și cei mai blânzi ochi. De multe ori discutam cu el lucruri pe care ne interesau pe noi. DISCUTAM. Foarte puțini profesori și-au privit elevii așa cum a făcut-o domnul profesor Sirca. El aștepta să ne terminăm întrebările, ne privea și ne vedea așa cum eram atunci: copii mari, temători puțin pentru ceea ce avea să ni se aștearnă pe drumul din față, dar totuși curioși. El discuta cu noi, ca și cum am fi fost copiii lui. În afară de momentul când făcea prezența, nu simțeam că ne este profesor, ci îndrumător, un apropiat al familiei.

Acum, profu’ de religie ne-a mai dat o lecție, de data aceasta una de viață și se pare că nu a dorit să lipsim niciunul de la ea. De la lecția asta nu a chiulit nimeni dintre foștii mei colegi. Ne-a lăsat o pietricică pe suflet, pe care cu greu o vom sparge, ne-a lăsat lecția de a nu ne uita profesorii și de a nu uita că nu sunt nemuritori, chiar dacă i-am crezut așa. Vă mulțumesc domnule profesor, pentru ora aia când am tras scaunul lângă catedră și am povestit, că m-ați lăsat să mănânc în timpul orei sau când ne-ați lăsat să ascultăm muzică în timpul orei. Ne-ați fost familia de la școală, mână blândă îndrumătoare, picătură de liniște într-o perioadă în care ne grăbeam atât de mult să creștem.Mai bine nu o făceam.

Odihnește-te în pace, domn prof’!