Problemele din Justiție, inclusiv autoguvernarea acesteia, au fost temele principale abordate de președintele Nicușor Dan la întâlnirea cu românii din Marea Britanie, ce a avut loc la Londra. Sigur, domnia sa a atins o anumită celebritate pentru unele declarații care, când nu sunt dezarmante, năucitoare sau de-a dreptul enervante, pot fi considerate inocente sau hazlii. Chiar și atunci când abordează teme serioase, cum sunt cele generate de dezvăluirile Recorder despre Justiție.

Înainte de toate, să precizăm că reacția rapidă a președintelui la dezvăluirile Recorder din „Justiția capturată” este de apreciat. Dincolo de aceste aprecieri sincere, vedem însă și unele slăbiciuni greu de acceptat la un șef de stat.

Astfel, întrebat ce părere are despre numirea  Liei Savonea la „autoguvernarea” Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ), președintele Dan spunea că ar fi ilegală pentru că nu a avut contracandidat și concursul nu a fost organizat la termenul legal: „Că s-a organizat cu trei luni înainte sau că s-a organizat cu trei luni după, într-adevăr, a fost o ilegalitate”. Altfel spus, „autoguvernarea” Liei Savonea este ilegală, o declarație serioasă și chiar năucitoare, venind de la șeful statului.

O declarație care, într-un context care privește și președinta instanței supreme, ar fi fost urmată imediat de cercetări, demiteri, poate chiar arestări, oriunde în lumea civilizată. Evident, la noi nu s-a mișcat nimic. Poate și pentru că… Dar mai bine să dăm timpul înapoi.

Sfârșitul lunii iulie 2025. Întrebat dacă va semna decretul de numire a Liei Savonea în funcția de președinte al ÎCCJ, nou-alesul președinte a spus senin: „Foarte, foarte probabil voi semna. Am citit niște sesizări care mi-au fost făcute, din punct de vedere juridic le-am găsit neîntemeiate”. Orice comentariu este de prisos. Poate doar o observație: este nevoie de un consilier prezidențial cu memorie.

Lia Savonea, președinta ÎCCJ

Sursa: ÎCCJ, via hotnews.ro

Tot la Londra, președintele a descoperit o altă mare problemă a Justiției: „Preşedinţii de instanţă au multă putere, mult prea multă şi asta e chestiune legislativă. Sunt de acord cu faptul că concursurile nu sunt …. din cauza că sunt bazate numai pe nişte lucrări şi pe un interviu care este, evident, subiectiv”.

Din păcate, domnul președinte se află într-o mare eroare: nu doar sistemul juridic este afectat de „chestiunea legislativă” a concursurilor pentru angajare, ci întregul sistem public. Același sistem în care multe persoane pot, de asemenea, acumula multă putere, poate nu chiar așa de mare precum președinții instanțelor, dar însemnată financiar – pentru că puterea fără bani nu are niciun sens.

Practic, sistemul public este virusat atât de tare, încât accesul la orice funcție publică se face doar prin simpla voință a șefilor. Nu trebuie să fii geniu ca să înțelegi că marile vulnerabilități ale sistemului public încep de la recrutarea personalului și continuă cu evaluarea acestuia. Și astfel, șefii din sistem – în special primarii sau președinții consiliilor județene – și-au asigurat autoguvernarea care, normal, le conferă puteri aproape nelimitate în gestionarea banului public.

Surprinzător, iată că președintele, chiar dacă a fost primar general, nu cunoaște aceste realități. Poate ar fi indicat ca unul dintre consilierii pe care-i mai are să citească Codul Administrativ și să înceapă să gândească altul, inclusiv în partea ce privește atribuțiile primarilor, recrutarea și evaluarea personalului.

Oare președintelui i se pare normal ca un primar să dispună o anumită conduită unui funcționar public subordonat, dar să nu răspundă pentru acea dispoziție? Iată că primarii sunt mai puternici decât magistrații – deși își bazează puterea, în mare parte, pe „înțelegerea” magistraților.

„Autoguvernarea” este un cuvânt-problemă

Afirmația președintelui potrivit căreia autoguvernarea ar fi o necesitate pentru Justiție („Sistemul de justiție trebuie să se autoguverneze”) este, în esență, corectă. O putere judecătorească supusă presiunilor politice, administrative sau mediatice nu poate funcționa conform cerințelor impuse într-un stat de drept în care justiția se înfăptuiește în interesul cetățenilor.

Or, independența justiției nu este un privilegiu al magistraților, ci o garanție a cetățeanului.

Acordul de principiu privind autoguvernarea nu înseamnă că nu trebuie să fim atenți la limitele și pericolele autoguvernării. Pornind, în primul rând, de la denumirea lansată public de președintele Nicușor Dan: autoguvernare.

Probabil a vrut să spună autodeterminare, termen care ne duce cu gândul la autonomie funcțională, de înțeles și chiar de dorit pentru orice sistem de Justiție.

Să nu uităm însă că libertatea prost încadrată normativ nu produce autonomie, ci derive greu de corectat.

Autodeterminarea Justiției nu poate fi confundată cu suveranitatea. Justiția nu este sau nu ar trebui să fie un stat în stat și nu poate fi lăsată să devină o structură care își stabilește singură regulile de funcționare, își controlează suveran carierele, criteriile de performanță, salarizarea și își validează propriile erori, fără niciun mecanism extern de echilibru.

Independența judecătorului în actul de judecată este una. Autonomia totală a sistemului, lipsită de limite clare, este altceva. Prima este necesară. A doua este periculoasă.

Orice putere care scapă controlului democratic, fie el, ca la noi, indirect și instituțional, tinde să se izoleze și să se autojustifice. Iar izolarea unei puteri în stat, care deține monopolul deciziei și sancțiunii, nu este compatibilă cu democrația constituțională.

Un precedent ignorat: autodeterminarea presei

România are deja o experiență relevantă cu ideea de autodeterminare instituțională. La începutul anilor 2000, presa a obținut dreptul de a se autoreglementa, ca reacție legitimă la tentativele de control politic. Au apărut coduri deontologice și structuri profesionale fără putere juridică, menite să protejeze libertatea editorială.

Ce nu s-a făcut atunci – și consecințele sunt vizibile astăzi – a fost construirea unui cadru clar privind accesul la profesie, raporturile cu patronatul și mecanismele reale de responsabilizare. Libertatea a fost obținută – fiecare este liber să scrie sau să spună ce vrea, cu condiția să-i placă patronului –, dar arhitectura instituțională a rămas incompletă.

Rezultatul nu a fost o presă mai liberă, ci o presă vulnerabilă la captura economică și politică, în care decizia editorială a fost mutată, treptat, din redacții în birourile patronilor. Am detaliat acest episod într-un articol mai vechi, la care fac trimitere tocmai pentru că oferă o lecție instituțională, nu una morală.

Presa, un steag roșu ce semnalează pericolul de pe plaja societății, nu-l și anchetează

Diferența esențială este că presa, chiar capturată, nu are putere coercitivă. Justiția are. Presa poate fi ignorată, justiția nu. E drept, presa influențează, dar să nu uităm că Justiția decide. Presa poate greși – și greșește de multe ori –, Justiția nu are voie să greșească, pentru că orice greșeală în actul de condamnare sau achitare este inacceptabilă. Or, autoguvernarea invocată de președintele Nicușor Dan la asta ar duce, printre altele: la acceptarea greșelii, la validarea propriilor erori.

Autoguvernarea, lipsită de orice limite legale, riscă să transforme Justiția într-o instituție care se legitimează prin competență autoproclamată, nu prin responsabilitate publică. Iar acesta este un pas periculos spre un model suprastatal, în care controlul democratic devine pur formal.

O Justiție care ajunge să se comporte ca o structură corporatistă, suprastatală, nu mai este un arbitru, ci un actor autonom, greu de corectat. O Justiție care își reclamă suveranitatea nu mai poate fi considerată o putere în stat, pentru că ar deveni statul însuși, pierzându-și astfel sensul: ar însemna că activitatea sa ar fi îndreptată împotriva unui alt stat, la fel de suveran.

A cere limite nu înseamnă a cere subordonare. A cere mecanisme de control nu înseamnă a invita ingerința politicului. Dimpotrivă, înseamnă a proteja Justiția de propriile sale vulnerabilități instituționale.

Spre deosebire de autoguvernare, autodeterminarea justiției trebuie să existe în actul de judecată, în aplicarea legii, în protejarea magistratului de presiuni externe și, dacă nu-i cu supărare, în protejarea cetățeanului de abuzurile puterii.

Autoguvernarea Justiției? Sperăm că a fost doar o greșeală inocentă a președintelui.

Minutul 7,06: „dar, sistemul de Justiție să se autoguverneze”.