duminicã, 14 iulie, 2024

Special Arad Logo

    Presa, un steag roșu ce semnalează pericolul de pe plaja societății, nu-l și anchetează

    de Valer Mărginean | 21 august 2023, 7:28 AM | Opinii | Recomandările editorilor

    11

    (foto: project-e.ro )

    Deprofesionalizată, cum zic unii, vândută (deci, necinstită, lipsită de obiectivitate), cum zic alții, ignorată sau excesiv băgată în seamă, dependentă de curentul electric mai mult ca de informații (fără curent n-ai cum să scrii, să publici, să tipărești, să emiți), hulită sau respectată, presa continuă să influențeze societatea românească și să fie, dacă nu etalon, măcar un reper. Un fel de steag roșu arborat pe plajă, care semnalează pericolul. Unii îi înțeleg semnificația și respectă semnalul, alții îl ignoră și își asumă riscurile.

    Subliniez, semnalează pericolul, atrage atenția asupra lui. Atât. Nu emite sentințe privitoare la pericol (eventual niște păreri, ca de salvamar), nu face analize exhaustive, nu se subrogă specialiștilor în pericol, nu face clasamente și nici nu încadrează pericolele în grade, ca seismele. Doar semnalează pericolul pe care-l reprezintă „valurile” sau „curenții”, de la președințele țării în jos, până la ultimul consilier comunal, de la ministrul de Interne, până la polițistul ajuns, poate disciplinar, în cel mai izolat cătun.

    E drept, presa nu mai este atât de influentă ca în anii ’90, când un articol bine documentat putea doborî un ministru ori putea duce la pierderea alegerilor când viza un anume candidat sau grupare politică. Nu vorbim de o influență de genul celei aducătoare de foloase materiale celui care o exercită și, dacă este prins și are ghinion, aducătoare de sancțiuni penale. Vorbim de acea influență pe care o conferă încrederea. Pentru că, da, presa nu se mai bucură de aceeași încredere ca în primul deceniu de exersare a libertății de exprimare. Din multe motive, care țin, unele, de bucătăria internă a presei, altele, de „bucătării” exterioare ei.

    Încrederea în presă este cel mai scăzut nivel de încredere din ultimii şapte ani. Şapte din zece persoane evită informaţiile de presă

    Una dintre cauzele care a dus la scăderea încrederii românilor în presă ar putea fi găsită în acțiunile de la începutul anilor 2000, ale organizațiilor profesionale și sindicale ale ziariștilor, ca răspuns la asaltul guvernului Adrian Năstase împotriva libertății presei. Așa a luat naștere Convenția Organizațiilor de Media (COM), cu sarcina asumată de a obține dreptul de autoreglementare și astfel, de a opri intervenția politicului în problemele editoriale ale ziarelor prin diferite mijloace, să le zicem legale (după cum se știe, presa audio-vizuală este reglementată altfel decât presa scrisă, având și un „cenzor”, CNA).

    presa steag roșu
    Sursa: paginademedia.ro

    Ei bine, totul a fost minunat, doar că a rămas până azi nereglementată profesia de jurnalist și raporturile jurnalistului cu patronatul. Ca membru fondator al COM, am propus ca ziariștii să fie licențiați de o comisie independentă, pe o perioadă de maximum doi ani, după care urma o re-licențiere și așa mai departe. Ideea era de a impune nu doar anumite reguli pentru autor, conforme cu Codul deontologic al ziariștilor, dar și un anumit tarif minimal pentru articole, obligatoriu în toată țara.

    Foarte important era că ziarele nu aveau dreptul să publice articole decât ale ziariștilor care aveau licență, fapt care asigura ziaristului deplina libertate de exprimare și responsabilitate pentru articolele scrise și publicate. Prin urmare, patronatele nu și-ar mai fi putut permite să concedieze ziariștii incomozi, pe care să-i înlocuiască cu niște marionete obediente, fără licență, unii chiar fără școală.

    Nu mai insist pentru că oricum această propunere a picat mai ales din cauza opoziției lui Mircea Toma, în prezent membru al CNA. De reținut însă urmarea, atât de evidentă inclusiv în presa locală (sau, poate, mai ales în presa locală), unde politicienii, ajunși, între timp, suficient de bogați, își permit să cumpere ziare și să-și impună propria politică editorială la ziarul propriu. Așa au re-apărut articolele de „demascare” a frizerilor sau chelnerilor, dar și interviurile în care cea mai „dură” problemă ridicată de ziarist era: „vai, domnu’, era să aveți o scamă”. Elogii, minunate proiecte, realizări grozave, totul este perfect…

    Și tot așa, a apărut și indiferența mediului politic și a celui de afaceri susținut politic față de articolele „steag roșu”, în care sunt semnalate nereguli contractuale, legături dubioase, subterane între cele două medii, cheltuieli nejustificate decât, eventual, scriptic de bani publici, licitații dirijate spre firme „prietene” și multe, multe altele.

    Cel mai dubios este că aceste articole „steag roșu” sunt ignorate, cu bună știință, de instituțiile plătite pentru a descoperi și sancționa fapte de natura celor semnalate de presă. Nu avem de unde ști dacă această atitudine se datorează complicității intenționate sau doar întâmplătoare, ori numai comodității personaliului respectivelor instituții.

    Sigur, dat fiind că unii Inspectori șefi ale instituțiilor de forță (Poliție, Jandarmerie, de exemplu) participă la chefuri organizate de liderii unor partide, ne poate duce cu gândul la o complicitate intenționată și susținută instituțional, de vreme ce ministerul de care aparțin acești inspectori șefi nici măcar nu a răspuns solicitării de a oferi un punct de vedere.

    Citiți amănunte  aici: De ce se ferește să ne răspundă ministrul Afacerilor Interne, Lucian Bode? Sau, de cine se teme? 

    Or, câtă vreme niciun „steag roșu” ridicat de presă nu are urmări datorită unei încrengături de interese ce leagă politicul, afacerile și instituțiile de control administrativ, financiar, penal, cetățenii încep să-și piardă încrederea în cei ce ridică „steagul”. Cu atât mai mult cu cât, extrem de puține sunt publicațiile care au reușit să nu se mufeze la țâța publicității de partid. A oricărui partid. Așa că, prima reacție, firească de altfel, este să pună la îndoială motivele reale ale publicării unor articole – steag roșu, putând chiar bănui că la mijloc ar fi vreun interes, mascat, al vreunui adversar, care a plătit pentru publicare.

    Ce-i drept, mai sunt ziare care exersează astfel de practici.

    Evident, încrengătura instituționalizată de interese își poate permite, în România, să ignore orice faptă semnalată de presă, pentru că știe că nu vor fi urmări. În alte părți ale lumii, nu, pentru că instituțiile statului funcționează. La noi, instituțiile de control se fac că n-au auzit nimic, iar societatea nu are nicio reacție. Consiliile locale sunt și ele surde și mute, iar când mai reacționează câte un partid, susținerea este foarte slabă pentru că cetățenii au și mai puțină încredere în partide decât în presă. Cu asta, cercul pare complet închis.

    Totuși, o posibilă soluție ar fi, așa cum ne-a sugerat un cititor, să completăm semnalările (articolele – steag roșu) cu sesizarea organelor de cercetare și urmărire penală sau chiar a conducerii Guvernului. Tentantă propunere, doar că o practică ne-ar scoate din rol. O asemenea atitudine ne-ar îndepărta de rolul pe care trebuie să-l interpreteze presa în orice societate, acela de „paznic” al democrației și de semnalare a oricărei deviații, sesizate, de la aceasta. Inclusiv a deviațiilor comise de instituțiile ce intră în complicitate cu cei ce au comis fapte de „steag roșu”.

    Credem sincer că este mai important să semnalăm public orice neregulă constatată și, prin asta, să susținem respectarea principiilor democrației până când poporul (comunitatea) va învăța să-și apere nemijlocit dreptul de a fi cel ce are puterea. Până va dobândi exercițiul folosirii în acest scop a puterii votului dar și de a învăța să ceară instituțiilor statului să-și exercite pur și simplu atribuțiile.

    Credem, totodată, că anchetele penale trebuie pornite și finalizate nu pentru că au fost sesizate oficial de un ziar sau altul, ci pentru că o parte din societate a semnalat ceea ce pare o încălcare a legii. „Steagul roșu” poate fi ridicat de presă, dar în egală măsură, de cetățeni. Așa funcționează o democrație.

    Primul procuror sau polițist care va acționa în conformitate cu acest crez, va fi eroul nostru. Și, cu siguranță, al întregii comunități.

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. 👏👍 Obiectivă, realistă și echilibrată analiză…
      .
      Din păcate, „când stai drept într-o lume strâmbă”, e foarte posibil ca, cei din jur, pierzându-și reperul/referința, să te considere pe tine ca fiind „cel strâmb”. 😣

      +3 voturi
      +1
      -1
      • @Lăbăralii roșii – se mai potrivesc titlurile. Ca și pseudonimele, nu?
        Este opinia dvs. și o respect ca atare, chiar dacă nu sunt de acord cu ea.
        Mă bucur însă că ne citiți. Vă invit să continuați s-o faceți și, în timp, precis veți ajunge la acel nivel de înțelegere care vă va ajuta să observați că nu suntem „la același nivel”.

        +1 voturi
        +1
        -1
    2. Ați propus o castă. Casta ziariștilor acreditați de ziariști cu fițe de mari deontologi. N-ar mai fi rămas nimic din ideea de concurență specifică statelor democratice ci am avut un monopol gras, plin de jmekeri care fac jocuri fiindcă nimeni nu li se poate opune fiindcă ei au drept de mazilire a ziariștilor, inclusiv a celor corecți.
      După aia veniți și ne spuneți o poveste dintr-un secol depășit de realitate în care presa nu ar avea voie să fie mai mult decât un simplu avertizor de 2 bani. Mi se pare mie sau nu înțelegeți că rolul presei este de reprezentare a cetățeanului, sau măcar a cititorului.
      … și presa este la cel mai jos nivel. Da, aici vă dau dreptate.

      0 voturi
      +1
      -1
      • @Duțu – în prumul rând, eu n-am scris despre vreo acreditare, ci de licențiere. Este cu totul altceva.
        O fi din „alt secol”, cum ziceți, dar încă este valabil și acum. Nu la noi, din păcate, ci tocmai în statele democratice (este, în mare, modelul englez).
        Apoi, nu era niciun „model de castă”, și cu atât mai puțin despre „ziariști cu fițe de deontologi”, ci despre exercitarea meseriei doar de cei care au licență. Licența asta ar presupune respectarea tuturor normelor deontologice, în caz contrar urmând a fi retrasă.
        Repet, este un model care funcționează în alte țări, în care nu sunt nici ziariști fițoși, nici nu sunt maziliți ziariștii corecți (cum s-a mai întâmplat pe la noi, de exemplu cu colega noastră Adriana Barbu).
        Și să știți că nu modelul propus de mine (mai spun o dată, ideea a fost preluată după modelul din Marea Britanie) a adus presa la acest novel ci, poate, neacceptarea lui.
        Rămân convins că mulți dintre cei care își pun semnătura pe unele produse dubioase, publicate în presa noastră, nu ar primi licență în condițiile propuse de mine.
        Apoi, dacă presa ar fi, cum spuneți, „reprezentanta cetățeanului”, ar trebui să aibă atribuții în acest sens. Deocamdată, astfel de atribuții nu există, pentru presă, nicăieri în lume. V-aș reaminti, spre exemplu, că și în celebrul caz Watergate, presa a semnalat neregulile, dar organele statului americam au intervenit. Ceea ce la noi nu se întâmplă… Pentru că acolo funcționează principiul separării puterilor în stat. La noi, din păcate, nu.

        +3 voturi
        +1
        -1
    3. Cine acorda licenta?
      Cine retrage licenta?
      Cum se pot stabili intr-o economie de piata si intr-o profesie eminamente liberala salarii minime?
      Modelul de Marea Britanie nu se poate aplica in Romania fiindca la noi totul este doar smechereala.
      Reguli de deontologie profesionala pot fi stabilite si prin acte administrative si prin legi si prin regulamente ale unor organizatii asociative ale ziaristilor si prin regulamente ale ziarelor. Mai pot fi si lipsa tot pe criterii de libertate de reglementare.
      Cum vreti sa fiti platiti? Din banii care vin din promovare, din banii care vin din promovarea de partid, din banii care vin pentru promovare de la firmele finantate de bugetul de stat? Bani negri sau doar oficiali?
      Daca vorbim de bani atunci vorbim de transparenta printre criteriile alea de deontologie.
      Nu, noi nici macar nu ne asumam actionariatul ziarelor. Nimeni nu stie cine este in spatele unui ziar.
      Prefer o presa nereglemtata de cu reglementari care ridica mingi la fileul smecherilor. Prefer intoxicari si stiri false. Prefer libertatea oricui de a-si face un blog.
      Prefer sa fiu liber sa aleg decat sa fiu silit sa ascult o anumita pozitie care sa fie eventual corecta politic in toate culorile curcubeului.
      Dupa aia faceti referire la atributii care lipsesc presei. Cine da atributii presei pe care ea singursa sa nu si le poata asuma? Presa este libera sa faca campanii de presa, anchete serioase, campanii de advocacy dar nu o face fiindca nu-i pasa, nu stie, nu vrea, nu este lasata … sau asa vad eu din partea astalalta a usii.
      Pomeniti de cazul Watergate … ala care a aparut in presa si care au generat o miscare de revolta in social media? … ăăăăăă, nu era social media pe atunci. Totuși astăzi există. Cum poate exista dacă ne raportăm la Watergate? Ideea e că lumea este în contună schimbare și că posibilitatea asta banală a comentariilor era de neimaginat pe vremea Watergate. Încă o chestie care nu se vede de pe partea ușii pe care stați este că în SUA a existat pe vremea aia o justișie mai eficientă decât avem noi azi sau mai bine zis nu avem noi azi.

      +1 voturi
      +1
      -1
      • @Dutu – Îmi este greu să vă detaliez subiectul licențierii. Au fost discuții multe, pe parcursul a mai bine de un an.
        Propunerea era să fie înființată o comisie de licențiere (cred că altfel se numea) formată din reprezentanți din mediul universitar, juridic (judecători, procurori, avocați pensionari), ziariști pensionați și așa mai departe.
        Licența ar finurmat să fie acordată (sau nu) în urma unui examen, cu accent pe partea practică.
        Nu era vorba de salariu nimin, ci de un tarif mini, pe cuvint. Asta, pentru a se evita practicile de dumping.
        Jurnaliștii nu erau angajați ai ziarelor, ci freelanceri, scriau și își vindeau produsul cui era interesat, la tarifele stabilite. Din câștiguri s-ar fi platit impozite, contribuții sociale etc.
        Nociun ziar nu putea publica decât articole scrise de jurnaliști cu licență, care răspundeau pentru produsul lor.
        Încălcarea regulilor atrăgea retragerea licenței.
        În mare, cam asta era propunerea. Și cred și acum că aceste reguli ar fi dus la asanarea presei.
        Regulile deontologice impuse prin acte normative ale politicului, nu pot servi decât politicului, așa că, nu, mulțumim frumos. La fel și cu acelea impuse de patronate.
        Tarifele minime, pe cuvânt scris ar fi asigurat câștiguri proporționale cu calitatea scrisului, nu salarii de mizerie, date de patroni cu interese.
        Puteți fi de acord sau nu cu aceste propuneri iar dacă aveți altele, mai bune, cu mare interes le aștept.

        0 voturi
        +1
        -1
    4. O amendă (10% din veniturile din publicitate pe o lună) pentru ziaristul care nu respectă câteva reguli minimale și încă una (echivalentul veniturilor din publicitate pe o lună) pentru ziarul care nu a verificat articolul postat.
      Simplu și eficient dar și aici se pune problema agentului constatator, a sesizării anonime sau nu, a ce se înțelege prin reguli minimale și o alta cu privire la cuantumul sancțiunii (care să fie în beneficiu societății – de identificat fondul în care se virează că doar nu s-o face venit la bugetul local).
      Și ca să fie interesant am putea înlocui agentul constatator cu oricine. Sarfina probei să revină reclamantului – nu ca în miliția românească cu proba în sarcina contravenientului conform principiului de rahat al prezumției de vinovăție. În cazul ăsta s-ar pune și problema costurilor procesuale.

      0 voturi
      +1
      -1
      • @Dutu – Hazlii propunerile, cel puțin, din perspectivă juridică (10% ar putea însemna 5000 sau 50000 de lei, pentru aceeași faptă – cam injustă sancțiune, greu de cuantificat etc.).
        Ar mai fi și un alt aspect, deloc de negkijat: nu mai bine stabilim reguli și un cadru clar de desfășurare a activității, decât să începem cu „represiunea”? Întreb…
        Cum ar fi ca sancțiunea pentru depășirea vitezei legale să fie 10% din valoarea combustibilului folosit într-o luna? Dar la restaurante, baruri etc, pentru o farfuroe murdară sau proastă servire, 10% din încasările pe o lună?
        Nu mai bine interzicem presa și lăsăm totul în sarcina facebook, tik-tok, instagram, telegram etc…?
        Dar, cum spuneam, m-au distrat propunerile

        0 voturi
        +1
        -1
    5. Presa, stesg roșu!?
      Trecerile de pietoni din zona liceelor centrale ale orașului sunt normale sau vopsite in alb si roșu, in schimb pe Szigmund Moricz, este un adevarat deal in care rusti să spargi baia de ulei a mașinii.
      Poate ne spune ,,presa cu steag roșu” ce bugetar si-a permis să blocheze strada, poste presa independentă face niste săpături si dezvaluiri despre personajul care și-a tras stradă personală. Macar atât dacă desore cei care au inchis circulația din piața avram iacszi, presa e mută sau o fi înghițit steagu’ roșu…
      Stirea de acu’ vreo doua săptămâni din sectorul unu al Bucureștiului, era ca primaria a desființat niste bariere neautorizate care restrictionau circulația pe domeniul public.

      0 voturi
      +1
      -1

    Scrie un comentariu

    3 + 1 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.