Când era mică, în școală, i se spunea că nu are talent deloc. Ba chiar era să rămână corigentă la orele de desen. Timpul a trecut, s-a orientat spre o carieră într-un domeniu opus, cel bancar. Dar apoi a venit pandemia și viața ei, așa cum s-a întâmplat în atât de multe alte cazuri, s-a schimbat complet. Pentru câteva luni, a fost blocată în casă, având la dispoziție timp îmbelșugat care a mânat-o la introspecție. Vorbim de arădeanca Alina Morar, în vârstă de 31 de ani, care a decis, mânată de cei din jur, să-și scoată în lume picturile pe care le-a început mai mult ca art-terapie în lockdown, organizând prima expoziție din viața ei, în această toamnă, la evenimentul „Vin la muzeu”.

Publicul a fost cucerit. Nu poate fi vorba de o persoană care nu a luat nicio lecție de desen ori pictură, ne-am spus și noi. Simțul culorii, stilul aparte, ne dădeau impresia unei pictorițe de carieră, dar am descoperit o tânără modestă, extrem de plăcută, care simte că arta pe care o produce provine din străfundul ființei ei.

– Când erai mică, ai mai cochetat cu desenul?

– Nu. Deci până în pandemie, nu. Diriginta mea în școală era de desen…

– Ai fost la școala de arte?

– Nu. Dar în generală, diriginta era de desen și eu era să fiu corigentă. Pot să spun că așa, din empatie, mă trecea clasa. Deci strict, efectiv, pandemia m-a determinat. Am început cu niște picturi pe ipsos. Mie îmi place foarte mult Egiptul. Sunt obsedată efectiv de Egipt și atunci, în pandemie, ce făceai? Te uitai la film, făceai curat, făceai din astea, dar nu știai ce să mai faci! Așa că mi-am spus să mă ocup și de partea asta artistică. Am luat matrițe de pe net și am făcut din alea. Apoi mi-au mai rămas acrilice și am început să pictez.

– Doar cu acrilice lucrezi?

– Am și din ulei, am încercat și din ulei, dar mi se pare destul de greu. Neavând cursuri, e destul de greu.

– Dar ai un simț al culorii foarte bun.

– Eu de obicei mă îmbrac în negru. Zici că sunt în doliu tot timpul, dar în interior sunt foarte colorată. Și încerc să transpun cum sunt eu. Chiar dacă n-are nicio treabă. Și dira pot să zic că m-a certat puțin pentru asta.

– În ce sens?

– În sensul că la lucrări în spate e colorat, în față nu-i colorat, ca să se vadă… Mi-am spus: ăsta-i stilul Morar, n-am ce să-i fac. Așa fac eu.

– Dar ai abordat și fizionomii și ai inclusiv simțul proporțiilor.

– Da, după multe încercări. Până să trec pe canvas (pânză, n.red.) a trecut mult timp. Până atunci, pictam strict pe hârtie, pentru că îmi spuneam că mai bine stric o hârtie decât un canvas direct.

– Câte tablouri ai adunat în patru ani?

– Multe! Am multe. Am straturi și straturi de foi adunate.

– Cât lucrezi pe un tablou?

– Depinde. Cel mai rapid a fost într-o oră. Depinde și de timp. Înainte eram la un job în care nu aveam timp foarte mult. Dar pictez doar când am feeling-ul să pictez. Dacă sunt tristă, sunt supărată, nu-mi iese. Adică fac și culori închise și nu mă reprezintă.

– Ce te inspiră?

– Nimic din ce știu. Când pictez nu mă gândesc la pictură, de obicei atunci îmi rezolv problemele din timpul zilei, sau mă gândesc ce fac mâine…

– Arta e strict terapeutică pentru tine.

– Da, da, da. Sincer. Cam așa e.

– Ai pictori preferați?

– Dali în place. Și Frida îmi place foarte mult, e foarte colorată. Mult am rezonat cu ea, dintre toți. În rest, nu pot să spun că am studiat, dar ei îmi plac foarte mult.

– Și cum ți s-a părut la prima ta expoziție? Cum a fost să vezi lumea cum se uită la tablourile tale?

– Până atunci foarte puțină lume le vedea. Pentru că era intimitatea mea și era strict ce mă definea pe mine. A fost greu la început, dar trebuie să mă învăț. Am vorbit și cu un pictor, l-am întrebat ce părere are despre un om care nu are cursuri și mi-a spus că din punctul lui de vedere e ok, dar se vede că trebuie evoluție. E clar. Dar mi-a spus că de la 1 la 10, îmi dă un 8. M-a bucurat. Dar știu că mai am de învățat.

– Și după o primă expoziție, te tentează direcția asta? Te gândești: „de acum sunt pictoriță”?

– Mi-ar plăcea, dar din păcate în țară la noi, dacă nu ai un nume ca să poată cineva să le cumpere… din punctul meu de vedere, e mai greu. Nu poți să trăiești din asta. Dacă ai în spate pe cineva care strict de asta se ocupă, să îți dea un nume al tău, atunci cumpără lumea, dar altfel… Lumea nu cumpără, merge în Jumbo, își cumpără ce e ieftin, nu investește în artă. Dar eu pictez. Am deja așa de multe, stau una peste alta, că nu mai am unde să le pun. Am mai și donat la un târg caritabil pentru copii, din astea chiar micuțe, la început. Deci am făcut și din astea. Am multe lucrări. Am mai și dat cadou la alții.

– Să înțeleg că mai plănuiești să faci expoziții pe viitor?

– Mai am multe de pus pe pereți, da. Mi-ar plăcea. Mai am mult de pictat. Și mi-ar plăcea să încep și să învăț, sunt multe lucruri pe care încă nu le cunosc, nu am bazele. Eu strict am încercat singură, am făcut de o sută de ori pe foaie, până am pus pe canvas. Exersez, că e mama învățăturii, vorba aia. Mai am de pictat mult, ca să mai pot să expun iarăși. La expoziție am dus doar cele care-mi plac mie, adică nu am dus tot. Știi, ca orice om… și la picturi, și la poze, și la articole cum ești tu, ai ceva care e de suflet și care vrei să arăți la toată lumea și ai unele de care nu ești așa de încântat, dar trebuie să le arăți.

– O ultimă întrebare: Alina Morar… dar te semnezi A.P? De unde acel „P”?

– De fapt e „A” și semnul de la „Ankh”. Este simbolul vieții la egipteni. Ți-am spus că sunt super obsedată de Egipt!