Arădeanul care pictează în vitrină și articolul 23 din Drepturile Omului… în țigănește | Interviu

    de Raluca Medeleanu | 4 septembrie 2020, 10:33 AM | Cultură | Interviuri

    0

    Expozițiile lui Lucian Țidorescu sunt mereu nonconvenționale, dar atât de rare. Țidorescu este un pictor care nu creează pe bandă rulantă, își alege cu atenție temele și reușește să lase, de fiecare dată, un impact puternic asupra publicului. Asemenea unui foc de artificii, în aceste zile ne-a atras atenția o poză de pe Facebook care îl arăta pictând ceva nou și nu oricum, ci înconjurat de pereți de sticlă, de parcă el ar fi exponatul în vitrina unui muzeu. L-am contactat în grabă și l-am rugat să ne acorde un interviu chiar acolo, în noul său atelier provizoriu de pe Bulevardul Decebal.

    Ajunși la fața locului, am fost suprinși să-l găsim într-o atmosferă oarecum paradoxală: de afară, pictând, ne părea calmul întruchipat. Când am pășit în încăperea de sticlă, ne-am lăsat cuprinși de furia formației Rammstein care tocmai ce dădea drumul la flăcări în concertul de pe laptopul înconjurat de borcane de vopsea. „Iată un om care face ce-i place! Care se află în elementul lui!”, ne-am spus și apoi am început să-i fotografiem micuțul atelier, în timp ce el mai picta puțin pe obrazul unui personaj pe care inițial l-am confundat cu celebrul Guță din Arad, dar despre care am aflat apoi că e smuls din filmul lui Emir Kusturica. În încăperea de lângă, am zărit și pianul de concert al lui Faix Jacques, cumpărat luna trecută de Asociația Concordia, în urma campaniei de conștientizare demarată de Special Arad. Am zâmbit, iar apoi am răspuns invitației lui Țidorescu de a ne așeza la terasa de afară, pentru a realiza interviul promis.

    – Ce caută artistul Țidorescu pictând într-o cameră cu pereți prin care se vede tot, în văzul tuturor oamenilor care trec pe stradă?

    – Ar face ce ar vrea el să vadă. Adică, mi-ar place să trec prin orașe, nu mă refer doar la Arad, și să văd oameni, nu numai artiști, ci meseriași lucrând. De exemplu, în Arad aș vrea să-i văd pe ăia care leagă cărți la Bibliotecă, aș fi vrut și când eram copil să-i fi văzut cum leagă cărțile. Aș vrea să văd bijutierii cu ușa, cu geamul deschis, să-i văd cum lucrează. Îmi aduc aminte când eram în Florența, acolo este un bijutier… Doamne sfinte! E un artist de mare clasă. Și îl vezi muncind acolo. Face parte din circuitul turistic al Floreneței și în ce concurență e omul ăla! Și totuși merge multă lume la el. Tot în Florența este un atelier de reproduceri de sculptură veche, a sculpturilor celebre, într-o vitrină. Acolo nu am văzut lume, dar m-a bucurat pentru că am putut să stau eu cu orele să mă uit la ei cum lucrează. E super să-i vezi! M-aș bucura, hai să ne imaginăm, ca toate spațiile comerciale părăsite din Arad să aibă seara câte un obiect de artă, hai să nu zicem un artist lucrând, dar un obiect de artă acolo, cu un bec pe obiectul acela de artă…

    – Apropo de obiect cu bec, lângă atelierul tău extrem de vizibil mai este ceva extrem de vizibil, cu un bec pe el: pianul lui Jacques Faix, pentru care Special Arad a făcut acea campanie… are legătură cu tine amplasarea lui aici sau e o simplă concidență că atelierul tău provizoriu se află exact lângă acest pian?

    – Da… un pic m-am necăjit când l-am văzut în holul acela necăjit al Primăriei, un hol de altfel minunat, dar care nu e pus în valoare. Nici eu nu aș ști cum să-l pun în valoare, să fie mai prietenos. Ei au încercat să pună pianul acolo (Asociația Concordia, n.red) dar nu dădea bine, nu avea public. Oamenii care merg în Primărie toți sunt cu probleme, nu au chef de pianul acela. Atunci l-am pus la vizibilitate…

    – Deci tu ai venit cu ideea să îl aducă aici…

    – Da, eu am venit cu ideea și eu am făcut amenajarea. Să fie vizibil la ceas de seară, când omul e mai relaxat, când omul e mai dispus să citească cine a fost Faix Jacques și să fie un pic într-o altă atmosferă, cu scaun la pian, cu veioze…

    – Cât ai stat aici pictând, ai observat lumea să se apropie către pian?

    – Da. E atrăgător ecranul unde e povestea pianului și a lui Faix Jacques. Ecranele ne atrag. Așa suntem, într-o perioadă în care te atrag ecranele.

    – Și în timp ce tu pictezi, se oprește lumea? I-ai observat să fie curioși? Sunt surprinși în sensul plăcut sau se gândesc „ce-i și cu omul ăsta aici?”.

    – Se opresc. Eu nu neapărat asta îmi doresc, să stea gură cască, pentru că mă intimidează, ci îmi doresc să fie în trecere.

    – Să bage de seamă că mai există artă vie în oraș…

    – Da, să bage de seamă și o clipă. Acum trei zile am trăit un moment… și dacă nu va mai fi nimic de acum încolo, mi-a făcut plinul. Era o gașcă de profil studențesc și o fată din gașcă rămăsese mai în urmă și strigă către unul dintre ei, mai în față: „băi, ai zis că-i nașpa la tine în oraș!”. Știi? Dacă ar fi mai multe chestii din astea, ar fi o altă atmosferă, așa cred eu…

    – Tu te-ai mai jucat cu spațiile astea experimentale. Îmi amintesc de expoziția pe care ai ținut-o în spatele scenei Teatrului Clasic Ioan Slavici.

    – O sală minunată!

    Care nici nu cred că a trecut prin capul cuiva vreodată să o exploateze din punctul ăsta de vedere…

    – Din punctul ăsta de vedere nu, dar am înțeles că s-a mai ținut o dată un spectacol…

    – Da, Florin Piersic Junior… un one man show.

    – Dar nu știam de treaba asta, am aflat chiar atunci când m-am instalat acolo că a mai fost un spectacol. Bun, dar nu contează asta, ideea e că oamenilor le-a plăcut ce au văzut, le-a plăcut sala aia de care nu știau.

    – Pictezi de mult timp. De-a lungul timpului ce ai obserat, la Arad ideea de artă e ceva viu sau lumea consideră în general arta ca efectiv ceva ce aparține trecutului și trebuie să stea într-un muzeu?

    – Eu cred că este o piață de artă. Și Mihai Takacs a avut vânzări…

    – Tu ești și artist și antreprenor. Dar ce părere ai, crezi că ai putea să trăiești doar din artă aici?

    – Chiar numai din artă… aici în oraș nu poți să trăieșt numai din pictură. E prea mic Aradul.

    – Dar poți vinde și în străinătate din Arad, nu?

    – Da, eu am vândut și afară. Dar când am vândut afară, am făcut-o cu subiecte pentru afară.

    Cum vine asta „subiecte pentru afară”?

    – De exemplu, când am început să pictez am făcut portretele marilor compozitori și eu m-am gândit atunci, și s-a și adeverit, că aia gustă cel de afară. Știi? Mai mult face parte din cultura lor decât făcea, atunci în anii 2000, din cultura noastră. Sau cel puțin atunci, în anii ăia, nu era pregătită lumea să cumpere. Dar chiar azi am vândut o lucrare din 2004, în Arad am vândut-o. Dar atunci, în 2004, nu vedeam eu piață în Arad, în România. Pe urmă au început să îmi cumpere din Cluj, București, Constanța…

    – Crezi că a avut importanță și evoluția pe care a avut-o online-ul între timp pentru asta?

    – Da, a contat.

    – Ai face o expoziție afară?

    – Nu. Ai înnebunit? (râde, n.red.) Mie îmi place aici, cu ai mei… cu arădenii, cu oamenii pe care îi cunosc.

    – Dar pe lângă vânzări, ideea de „vibrație” a artei la Arad cum o percepi?

    – Asta e mai greu de spus, nu știu cât de tare vibrează. Când îi vibrează buzunarul… atunci îți dai seama dacă există admiratori și piață de artă, când el dă banul. Că așa, la nivel de aplauze, e simplu să fii admirator de artă, ia scoate tu banul și pentru concert, banul ăla greu…

    – Da, de multe ori uităm că artiștii trăiesc din asta, nu e ceva ce o fac doar pentru încântarea noastră. Adică e și viața lor, trebuie să trăiască.

    – Sigur. Părerea mea e că cultura trebuie plătită, adică, mă rog, munca asta trebuie plătită, e ca oricare altă muncă…

    – Am văzut că în cadrul proiectului ăsta de acum al tău ai niște bilete cu „articolul 23”. De unde ți-a venit asta? Am văzut că și la tine pe tricou ai acest articol, dar e într-o limbă pe care nu o recunosc.

    – E o ironie. Articolul 23 din Drepturile Omului, în țigănește. Și înseamnă „orice om are dreptul la muncă”. E o ironie față de țiganii din filmul pe care îl fac în lucrarea asta, pentru că în filmul ăla nu lucrează absolut nimeni. E vorba de filmul „Pisică albă, pisică neagră”. Coloana sonoră de la evenimentul care va fi.. când va fi, va fi Declarația Universală a Drepturilor Omului. Am tradus-o în țigănește, am dat-o la un actor din București ca să facă vocea, după care se întoarce înregistrarea și punem muzica pentru coloana sonoră.

    – Să înțeleg că ce este aici e doar un minipreambul pentru ceea ce va fi… câte picturi ai în total?

    – Asta e a șaișpea.

    – Și toate sunt așa de mari?

    – Porcul care mănâncă Trabantul e mai mare. Aia e cea mai tare scenă din film, e comedia comediilor!

    Dar de unde ți-a venit ideea să te oprești tocmai la filmul acela?

    – E o capodoperă! Toți oamenii din jurul meu sunt înnebuniți! În discuțiile cu ei, menționează scene din film de multe ori… Eu creez un fel de postere acum pentru oamenii ăia, cu scenele cele mai importante.

    – Pe când ne putem aștepta la vernisajul expoziției?

    – La sfârșitul pandemiei (râde, n.red.). Când Metallica va putea cânta pe stadion.

    – Pe stadionul nostru?

    – Nu, pe un stadion oarecare…

    – Dar mă gândesc că expoziția nu o vrei pe un stadion. Unde ai vrea să o faci?

    – Nu știu încă. Acolo unde am vrut, nu se poate. Am vrut în Palatul Țigănesc de pe Șaguna, dar spectacolul va fi cu 16 proiectoare cu videomapping și îmi trebuie spațiu fără geamuri.

    – O ultimă întrebare, legată de stilul tău. Mereu ai avut această înclinație către pictura de tip afiș, nu știu dacă să îmi permit să îi spun cu influențe pop art…? Sau… cum ai ajuns să pictezi așa?

    – Eu am exact locul de unde m-am inspirat. Am exact pătrățica dintr-un vitraliu. Erau revistele alea despre pictori, apăruseră la începutul anilor 2000, făcute de ceva ziar, cred că de Evenimentul Zilei. Și erau niste reviste cu marii pictori. Una era despre un pictor polonez Wyspiański, eu nu auzisem de el până atunci. Omul are niște vitralii de înnebunești în Cracovia! Și într-un colț al vitraliului a încălcat toate regulile de culoare. Și acolo mi-au rămas mie ochii, pe bucata aia! Gândește-te că în revistă erau cam 2 centimetri pătrați, că nu puteai să dai zoom cum dai acum. Și mă uitam la cei doi centimetri pătrați, că acolo e un miracol. Și miracolul ăla l-am luat de acolo și l-am pus pe pânzele mele.

    Citește și:

    Chinurile nașterii unei expoziții care-ți taie respirația. Lucian Țidorescu, despre „Christiana” | Interviu + Foto

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    0 + 5 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.