Am simțit un fior rece în această după-amiază pe șira spinării. A fost fiorul războiului, acel război care ar putea fi – nu știu când – aici, la noi…

Nu sunt un panicard, nu sunt nici paranoic și nici nu stau toată ziua să-mi încarc mintea cu gânduri negre. Astăzi, însă, a fost puțin altfel. Am primit zilele trecute un ordin de recrutare, să mă prezint la Centrul Militar Județean Arad, acolo pe strada Lucian Blaga. Nu am mai făcut-o din 1996, de pe vremea când plecam în armată. Parcă ar fi din altă epocă acele vremuri devreme ce au trecut deja aproape 20 de ani de când nici armată nu se mai face.

Știam că este doar o chestiune de rutină. Știam că voi întâlni acolo unul sau doi oameni îmbrăcați în haină militară care urmau să-mi transmită că în caz de război trebuie să mă prezint la oaste. Știam și că astăzi, spre deosebire de recrutarea la care am fost pe când aveam 18 ani, nu trebuie nici să fac teste de inteligență cu chibrituri și nici să le arăt… organul genital. Cine a fost la așa ceva știe ce scriu aici.

Am intrat relaxat în incinta „Comisariatului”, cum îi spuneam noi în acele vremuri. Am fost direcționat spre o ușă aflată la stradă, am bătut frumos la ușă și când am intrat l-am văzut pe un cunoscut de-al mei care este angajat la o firmă de servicii funerare. Mintea mi-a jucat niște feste, iar imaginația mi-a mers atât de departe încât mă și gândeam că el, în caz de război, nu va trebui să-și schimbe job-ul și ar fi mai eficient să rămână să muncească la aceiași firmă decât să meargă pe front. Din păcate, ar avea mult mai mult de lucru. Ce gând morbid…

El a plecat și am rămas doar eu, față în față cu cei doi angajați ai centrului militar îmbrăcați impecabil în uniformă militară încheiată la toți nasturii, călcată și curată, așa cum ne-a învățat și pe noi în armată. Cei care am făcut-o…

„Vă rog să-mi prezentați livretul militar”, mi-a spus cel mai tânăr dintre ei în timp ce-mi căuta dosarul. Nu-l aveam la mine, dar mai mult decât atât, nici nu mai știu pe unde e. Probabil pe la mama acasă și la fel de probabil, uitat prin vreo pungă sau poate prin pod cu câțiva centimetri de praf pe el. Nu mai știu nimic despre livret de 26 de ani, din acea zi fericită a liberării, 21 februarie 1997.

„Domnule Dănilă, văd că aveți aceleași dimensiuni ca la plecarea în armată. Cum reușiți?”, mi-a spus apoi celălalt domn. „La picior tot 42 cred că aveți”, a continuat el, greșind măsura. „Nu am trăit niciodată pe picior așa de mare, am doar 40”, după care am trecut la detaliile legate de studii și de locul de muncă.

Odată finalizate acele detalii, mi s-a transmis cu subiect și predicat: „Sunteți considerat rezervist până la vârsta de 55 de ani. În caz de război va trebui să vă prezentați pe strada Eftimie Murgu la unitatea de pompieri. Dacă veți fi plecat din țară, aveți zece zile să vă prezentați”.

Știam că pentru asta mă duc, dar odată auzite acele cuvinte parcă au avut mușchi, parcă m-au lovit dintr-o parte, mi-au dat „neveu”, cum ne plăcea să spunem prin liceu. Și din nou a început să lucreze imaginația. Parcă m-am teleportat în timp în acea zi de februarie când m-am prezentat la aceiași unitate de pompieri cu cufărul acela de lemn. Moralul meu era la pământ deși erau vremuri de pace. Știam că mă duc în necunoscut și trebuie să stau un an acolo, iar seara când m-au tuns chel și mi-au dat acea uniformă verde am avut acel sentiment că m-au depersonalizat și mi-au furat identitatea.

Acum, gândul a fost și mai sumbru pentru că în fraza care mi s-a transmis a apărut acel cuvânt „război”. Poate sunt mulți care o iau ușor, poate chiar râd la ceea ce scriu aici, dar sunt convins că tot rutină au considerat că e și cei de pe la centrele militare din Ucraina în urmă cu trei, patru sau mai mulți ani, iar când „Marele Urs” le-a invadat țara în acea noapte de 24 februarie, rutina s-a transformat în crunta și tragica realitate. Și milioane de ucraineni au luat arma în mână și au plecat pe front lăsându-și acasă familiile pline de durere.

Mi-ar fi venit și mie să râd dacă mă chemau cu câțiva ani în urmă la această rutină, dar având în vedere contextul politic în care ne aflăm, războiul din vecini și ceea ce se întâmplă prin Israel, nu mi-a mai venit să râd.

Nu cred că există ceva mai urât pe această lume decât războiul. Nu cred că este ceva mai trist pe această lume decât să știi că ești atacat cu rachete, cu bombe, cu tancuri, cu arme de tot felul, la tine acasă, iar locurile în care ai crescut și ai trăit devin brusc ruine. Nu cred că este ceva mai urât decât să știi că rudele tale, cei mai apropiați oameni ai tăi mor sau suferă sub atacurile inamice. Nu cred că este ceva mai urât decât să-ți știi copilul, fratele sau alt apropiat plecat pe front. Nu cred că este ceva mai urât decât să-ți dispară brusc confortul și să stai fără energie electrică, fără căldură, fără mâncare și fără apă așa cum stau atâtea milioane de oameni prin Ucraina sau prin alte zone de conflict din lume.

Și mă întreb dacă merită să mori pentru idealurile unor descreierați? Și mă întreb dacă merită să mori pentru țara asta? Și mă întreb dacă merită să rămâi pe aici în caz de așa ceva? Dar sunt doar întrebări retorice, pentru că atunci când vei fi pus în fața faptului împlinit, nu te va mai întreba nimeni nimic. Și nici tu nu vei mai avea timp să-ți pui întrebări.

Să ne ferească Dumnezeu de așa ceva…

Citește și:

A început războiul lui Putin. Rusia a invadat Ucraina. Rușii au cucerit centrala nucleară de la Cernobîl (Video)