Iarna nu-i ca vara… Ce banal sună, cât de cunoscută, cât de veche e această zicală care nici nu știu dacă este neapărat românească. E la fel ca și ziua nu e noapte, sau albul nu e negru. Dar acum chiar e altfel…

Vara arădenilor a fost săracă din punct de vedere al posibilităților de a petrece. Foarte săracă. Ștrandul nu mai este ce a fost, iar această afirmație seamănă deja cu ruginita expresie „iarna nu-i ca vara”. Din păcate…

Cluburile s-au închis unul după altul. La Mouche nu mai e, Club Moskeea, nici el, Curtea Veche s-a mutat în acea perioadă la Ghioroc, iar arădenii mai aveau – în centrul orașului – doar eternul Wings, clubul care a răzbătut în acești 15 ani de la înființare și este plin weekend de weekend, indiferent de vreme sau de anotimp. Rămas singur în peisajul distracției arădenilor din zona urbană, Wings-ul a trebuit să „înghită” tot, clienți care rar au coborât în pivnița din Avram Iancu venea acum în fiecare vineri, în fiecare sâmbătă, iar dintr-ul club cu clienți de-ai casei a devenit, fortuit, al tuturor…

Toamna și iarna au venit cu altceva. Curtea Veche s-a întors „acasă” de la Ghioroc, s-a deschis Mantua, ABC, fostul Papa Joe de la Boul Roșu și altele care, fără voie, le-am uitat în timp ce scriu aceste rânduri. De câștigat au avut nu numai arădenii ci și, paradoxal, chiar patronii de la Wings, acolo unde selecția naturală a readus aceeași lume care a făcut cunoscut acest club mic, dar atât de cald.

S-a redeschis Loja! Și uite așa încă un club revine pe harta localurilor din centrul Aradului, iar doritorii de distracție pot să îi deschidă ușa în fiecare vineri sau sâmbătă seara. Deschiderea s-a făcut vineri, cu o seară înaintea Ajunului de Crăciun. Nu am fost foarte mulți, dar destui cât să ne simțim bine. Viața în club nu este numai despre beție, despre băut până nu mai știi cu ce mergi acasă sau chiar unde mergi acasă. Viața în club este despre socializare, despre dans și cântat, despre eliberarea de energii negative, de stresul acumulat în fiecare dintre zilele lucrătoare.

Am fost în jur de 50 de oameni acolo, nici prea tineri, dar nici bătrâni. Așa, undeva la mijloc. DJ-ul e tânăr spre foarte tânăr și, la un moment dat, după miezul nopții, ne-a delectat cu „Ploaia”, celebra melodie a celor de la Cargo care l-a făcut cunoscut pe deja solistul Adi Igrișan. Adrian era înăuntru. Stătea la pult. De la primele note s-a emoționat pentru că cei din sală au început să-i cânte. Toți cei aflați acolo. Era pentru prima dată când mă aflam într-un club și solistul melodiei care se auzea în boxe se afla lângă noi. Ploaia s-a oprit, iar vocea lui Igrișan încă nu se auzea. I-am cântat noi, iar momentul chiar de făcea să palpiți. Se simțeau emoții. Ale lui și ale noastre.

A mai trecut o oră. AC/DC, Jon Bon Jovi, Goran și alții răsunau în boxe. Atmosfera s-a încins, niciunul nu mai stătea pe scaune și, din nou, Cargo. „Aproape de voi”, exact așa cum era în club, Igrișan aproape de noi… Nu s-a mai abținut. A luat microfonul și a cântat:

„În seara asta vreau să beau,

Să uit de orice nevoi

Să sparg paharul şi să zic

Sunt acum, aici, cu voi…

(…)

Închin paharul şi vă spun

Îi mulţumesc celui de sus

Că mi v-a dat prieteni buni

Şi nu-s singur pe acest drum

Şi de-o fi şi eu să mor

Nu vreau să vă întristaţi

Să cântaţi şi să jucaţi până-n zori

Şi dacă din când în când

O să mă primiţi în gând

Voi fi aproape de voi”

Apoi, aplauze, multe aplauze și îmbrățișări. Am simțit că nu degeaba am fost acolo.

PS: Pentru orice oraș civilizat existența acestor cluburi nu înseamnă deloc destrăbălare, beție, scandaluri sau orice altă chestie negativă. Ele dau culoare orașelor. În aceste cluburi se întemeiază familii, se eliberează energii negative, se dansează, se socializează, se cântă, iar lumea se distrează. Aceste cluburi sunt chiar un semn de civilizație, iar organele statului, poliția locală, statală, pompierii, ANAF-ul, toate ar trebui să fie îngăduitoare cu funcționarea acestora în măsura în care și administratorii acestor localuri respectă legea.

Dispariția oricărui astfel de local duce cu sine și îngrădirea noastră, pentru că niciodată socializarea, dansul, cântecul, nu pleacă din propriile camere. Iar dacă ele dispar nu ne va rămâne decât să rămânem acasă, în camerele noastre unde să facem exect ceea ce ne ferim să facem: să socializăm virtual…