Onofrei Dănilă nu mai era atât de tânăr. 

Dar se înțelegea bine cu băieții ăștia cu liceu, îi înțelegea și acum. I-a văzut neliniștiți în ultimele zile, discutând febril în pauzele de curent. Nu, nu are rost, au spus mai mulți după ce a venit curentul. Trebuie să facem ceva, nu se mai poate.

La opt erau în fața porții. Gata, mergem le-a spus Onofrei. Directorul stătea pe margine și se uita la ei a pagubă. Părea că înțelege, nu mai e nimic de făcut.

La început nu erau mai mulți de 30-40. Unii cu liceul făcut la Mecanică Fină, fostul Liceu Pedagogic. La Strungul ușile erau zăvorâte, secretarii de partid păzeau ieșirile, tot așa la UTA și la Mobilă. Cu toate acestea, oamenii apăreau de pretutindeni. Încă nu erau foarte mulți când au început să sune sirenele de la Vagoane. Pe urmă locomotivele din gară.

La Podgoria erau deja câteva sute. Au pornit spre centru pe mijlocul bulevardului. Tramvaiele se opreau, tot așa și cele câteva mașini care se grăbeau la nu se știe ce și unde, oamenii de pe margine se uitau la ei cu teamă și neîncredere. Și totuși numărul celor care veneau cu ei creștea mereu.

Apoi au apărut soldații. Pe undeva pe la Burza, la Libelula. Coloana, era deja o adevărată coloană de oameni, s-a oprit. Se uitau la soldații cu armele pregătite pentru foc de avertisment. Se vedea foarte bine că sunt speriați de moarte. Soldații. 

Au tras în aer de parcă voiau să scape de o greutate care le apăsa sufletul și întreaga ființă…

Era trecut de zece…

Așa a început la Arad acum exact treizeci de ani. Era o zi de joi, oamenii se pregăteau și atunci de Crăciun. Era la fel de cald ca și acum. Când am ajuns în piața din fața primăriei actuale – atunci acolo era sediul Consiliului Județean al PCR, instituție mult mai importantă ca primăria, care era și ea, ascunsă undeva în vastele birouri – trecuse deja de 11 și piața era plină, mulți în cămăși și tricouri sau pulovere, uitându-se fix la soldații care stăteau cu armele pe piept sau la umăr între cele câteva blindate care ocupau esplanada cu mozaic din fața clădirii.

Și strigau. Strigau lucruri pe care până atunci nu le-a strigat nimeni celor care se credeau eterni în vastele birouri din superba clădire. În mijloc, în primele rânduri, s-a adus o scară, pe scara aceea s-a urcat cel care va deveni liderul demonstrației iar mai târziu simbolul revoltei arădene: Vali Voicilă.

Ca unul care am fost acolo și am luat parte la evenimentele care au început atunci, îi desfid pe toți cei care vorbesc de puci, de lovituri de stat, de conjurație internațională, aruncând în derizoriu curajul acelor oameni care se uitau acum 30 de ani ochi în ochi cu cei care credeau, apărați de Kalașnikoave și TAB-uri, că așa ceva este imposibil, de neconceput, prostimea nu are cum să schimbe lucrurile și direcția istoriei.

Îi desfid și pe cei care astăzi se gândesc la cele întâmplate acum treizeci de ani cu un zâmbet parșiv în colțul gurii, vorbind de teroriști și diversiune, jignind memoria arădenilor care și-au dat viața în zilele care au urmat, a tuturor celor care au trăit acele clipe, zile si nopți.

Revolta din Decembrie 1989 a fost unul dintre cele mai curate și autentice evenimente ale istoriei moderne ale României. Un eveniment pe care poți clădi viitorul.

Iar dacă acest viitor nu s-a clădit, vina este tocmai a celor care zâmbesc mai nou ironic, vorbesc de puciuri și diversiuni, folosindu-se obraznic și tâmp de oportunitățile care au fost create tocmai prin jertfa celor care au avut curajul să iasă acum 30 de ani din banalul unei vieți sărăcăcioase dar liniștite, să-și riște și viața pentru ca cei care vor veni după ei să aibă libertatea să zâmbească chiar și ironic atunci când vine vorba de cele întâmplate.

Iar în final, îi desfid și pe cei care mă fac să mă simt acum în plus și aiurea în Aradul meu.

Pe cei care ocupă astăzi birourile din clădirea din care în 22, – adică mâine ar fi 30 de ani -, cei care s-au adunat în piață astăzi 30 de ani – în 21 Decembrie 1989, adică, nu în 20 – i-au scos pe aceia care și-au bătut joc ani la rând de ei, crezând că nu li se poate întâmpla nimic. Îi desfid pe cei de azi care, ca să scape de o treabă, să nu-și strice week-end-ul, au aniversat Revolta din Arad cu o zi înainte.

În 20, în loc de 21! De parcă ar fi aniversat 1 Decembrie în 30 Noiembrie!

E jalnic, Doamnelor și Domnilor!

Atunci a fost înălțător să fii arădean.

Dacă scânteia a pornit de la Timișoara, fitilul s-a aprins la Arad.

Nu uitați asta dacă vă considerați arădeni!

(Text: Lajos Notaros)

În încheiere, vă lăsăm cu imaginile și înregistrarea video de la evenimentul „Arad – 30 de ani de libertate“, organizat vineri, 20 decembrie, mai întâi în Sala Ferdinand a Primăriei Arad cu ședința comună a Consiliului Local Municipal și a Consiliului Județean, în cadrul căreia au fost oferite medalii comemorative urmașilor celor decedați în timpul evenimentelor din decembrie 1989, la Arad, dar și asociațiilor de revoluționari, iar apoi încheindu-se cu o procesiune la care au participat sute de oameni cu lumânări aprinse, în semn de omagiu pentru fiecare erou al Revoluției din decembrie 1989.

(Foto+Video: Raluca Medeleanu)