Închei seria articolelor dedicate Zilelor Aradului cu unul mai sentimental, dar cu atât mai semnificativ. Încep prin a recunoaște că și eu sunt „vinitură” în Arad. E drept, eram copil încă, realizam cu greu de ce pleacă ai mei din satul meu natal de pe malul Crișului în care mă simțeam atât de bine.

A fost o întâmplare că am ajuns în Arad, revenit centru de județ de câțiva ani, tata voia la Oradea, dar bunica venea din Pădureni cu zarzavaturi în Piața Mică, așa că punctul ei de vedere, susținut și de mama, a fost decisiv.

Firesc, Aradul pe atunci, pe la începutul anilor șaptezeci, era un punct de atracție. Dincolo de explozia industrială din ultimii ani, de spiritul comercial tradițional, reprezenta deja, pentru cei care aveau antene pentru asta, vestul. Relațiile cu occidentul „capitalist” erau de domeniul obișnuitului. Și nu era vorba doar de muzica venind de acolo, nemții veneau și plecau la rude, nemaivorbind de italienii care au găsit aici un vad prielnic pentru distracțiile lor mai puțin decente. În anii șaptezeci, la „Astoria” se vorbea mai mult în italiană decât în românește.

Pe de altă parte industrializarea și urbanizarea socialistă a însemnat și plecarea masivă a populației de la „țară”, orașele creșteau rapid în timp ce satele se depopulau văzând cu ochii. Dar chiar și în acest context, Aradul a fost deosebit, reușind în nici 25 de ani să își dubleze populația, ajungând de la 100.000 din anii șaizeci, aproape de 200 la sfârșitul anilor optzeci.

În ceea ce mă privește, adolescent și proaspăt arădean, eram încântat de oraș. Fără să mai vorbesc de UTA, aflată tocmai în ultima ei perioadă fastă, atunci când a câștigat de două ori titlul de campioană a României. Și mai era și ștrandul, locul în care, dacă nu aveai alte treburi mai urgente, îți petreceai vara. Dar atracția principală era reprezentată de arădeni, de oamenii cu care interacționai – indiferent că erau români, unguri sau nemți, eventual sârbi sau slovaci -, cei care reprezentau fără efort un mod de a fi liber și lejer, aproape occidental.

Și nu vorbesc ca să mă aflu în treabă. Aradul reprezenta occidentul pentru toți românii mai răsăriți. Pe la mijlocul anilor șaptezeci, ajungând în armată la Târgoviște, locotenentul-major, comandantul companiei, mă caută înainte să plec în concediu. Uite aici, zice, îți dau trei sute de lei ca să îmi iei o pereche de blugi originali. Ai aici și măsurile și mai ai o permisie de trei zile în plus.

Da, vezi, să nu-mi aduci ceva contrafăcut. Super Rifle, dacă găsești. I-am dus de la „Ocika” o pereche de Lee perfecți pentru el. Cât îți mai dau, m-a întrebat la reîntoarcere la unitate. Nimic, am zis, cadou de la mine. A râs și a mai zis, ești un tip fain, se vede că ești din Arad.
Am insistat pe aceste povești pentru cei care sunt mai tineri. Pentru cei care au trăit și trăiesc doar în realitatea recentă, o realitate în care Aradul rămâne în urmă și se provincializează văzând cu ochii. Chiar dacă depopularea, începută în jurul anului 2000, a orașelor românești este un fenomen general – singurul oraș care crește în populație și de atunci este Vaslui-ul -, ea se manifestă dramatic în Arad.

În această perioadă orașul a pierdut un sfert din populația ei. Și nu este vorba doar de șvabii care au plecat în Germania. Este vorba de populația care, indiferent de etnie, a plecat în occidentul adevărat.

Numai că din Arad se mai pleacă și în alte orașe din țară: Timișoara e în frunte, dar am foști elevi la Cluj, Oradea, nemaivorbind de capitala, București. Aradul nu mai este vestul pentru români, iar dacă nu se va întâmpla nimic în viitor, riscăm să devenim un orășel acolo lângă granița care nu mai există.

Vă întrebați acum, desigur, ce să se întâmple. Multe se pot întâmpla, vine prompt răspunsul, dar ideea este simplă: Aradul actual duce lipsă de oportunități, iar asta se va putea schimba doar printr-o concepție de relansare care vine din partea elitei administrative. Am fost atent să nu spun politicieni, mai ales acum când e o problemă cu slujbele multe și mărunte ale consilierilor.

E vorba de atragere de capital, e vorba de o gândire care pune în frunte interesele comunității, nu ale celor care se dau pe FB mari politicieni. E vorba ca Aradul să devină din nou un oraș atractiv, atât pentru investitori cât și pentru cei care caută un domiciliu plăcut. Sau un loc plăcut de petrecere a timpului liber.

Și nu e vorba doar de supermarketuri, ci de investiții care produc locuri de muncă în domenii care duc treaba înainte. Pomenesc doar în treacăt că amu câțiva ani se vorbea de o fabrică Skoda la Arad. Și se mai vorbea și de altele, dar până la urmă am rămas doar cu ruinele fostelor fabrici arădene. Uzina de Vagoane avea la un moment dat zece mii de angajați, la ora actuală nu găsim întreprinderi care să aibă mai mulți de câteva sute.

N-am pomenit de turism și alte cele. Nu e cazul. Până când Cetatea Aradului stă și așteaptă vremuri mai bune să nu se huluie de tot, nu avem despre ce vorbi.

Așa că, acum, la terminarea Zilelor Aradului, doar atât: stimați lideri politici arădeni, mai lăsați-o cu vorbele și cu gesticulația pentru proști de pe FB și treceți la treabă!

Sau lăsați pe alții…

Citește și: Peste 200 de semnături pentru un pod: „A fost o luptă mare”. Podul Palatului Cenad ajunge, în sfârșit, la Primăria Arad · Special Arad