Într-un prim articol dedicat Turnului de Apă din Arad, am încercat să deslușesc împrejurările în care acest monument a ieșit din patrimoniul public imediat după Revoluția din 1989. Am prezentat contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată nr. 5839 din 31 mai 1990, prin care Întreprinderea Județeană de Gospodărie Comunală și Locativă Arad (IJGCL) a vândut Turnul de Apă, pentru prețul derizoriu de 111.800 lei, Asociației „Turnu de Apă”, reprezentată de Dumitru Șerban (o persoană bine înfiptă în structurile comuniste ale vremii, de altfel, în privința căruia s-a constatat, prin hotărâre judecătorească definitivă, calitatea de colaborator al Securității), asociație înființată și autorizată cu doar trei zile înainte de această vânzare. Am ridicat serioase semne de întrebare asupra legalității acestei operațiuni și am prezentat, argumentat juridic, mai multe motive care ar putea atrage nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.

M-am așteptat la o reacție publică din partea Primăriei Arad, iar aceasta a venit din partea primarului Călin Bibarț, însă doar în urma interpelării publicației Special Arad:

• Vezi aici: Primarul Călin Bibarț exclude cumpărarea Turnului de Apă: „Dacă proprietarii sunt de bună credință, îl pot dona Aradului” · Special Arad

Dincolo de faptul că edilul a preluat și repetat ideea exprimată de mine (aceea ca actualii proprietari ai Turnului de Apă să îl doneze municipalității), mult mai importante mi se par însă tăcerile domniei sale asupra problemelor de fond existente, asupra cărora am atras atenția.

Pentru respectarea adevărului, trebuie să precizez un lucru: informațiile și documentele pe care le voi prezenta în continuare se aflau în posesie încă de la publicarea primului articol. Nu le-am prezentat atunci în integralitate în mod deliberat. Într-o asemenea investigație, nu îți epuizezi toate argumentele și nu îți pui toți așii pe masă de la început. Expui faptele, formulezi întrebările, aștepți răspunsurile celor vizați, iar apoi revii cu probele și argumentele păstrate în rezervă.

În primul rând, printre cei familiarizați cu situația Turnului de Apă era cunoscut faptul că, în urmă cu aproximativ un an și jumătate – doi ani, proprietarii încercau insistent să vândă imobilul, prețul vehiculat/cerut fiind de aproximativ 200.000 de euro. În prezent, domnul Dumitru Șerban a avansat public, în relația cu Primăria Arad, un preț de 400.000 de euro. Diferența este, evident, una care nu poate trece neobservată.

Tot astfel, printre cei care cunosc îndeaproape situația imobilului circulă de mai mult timp informații potrivit cărora Turnul de Apă ar avea probleme serioase de infiltrații, atât la nivelul fundației, cât și al acoperișului.

Mi s-ar fi părut un gest elementar de bună-credință și transparență ca primarul municipiului Arad să spună public toate aceste lucruri atunci când a ales să reacționeze pe tema Turnului de Apă și a aspectelor documentate în primul articol.

Dar există o problemă și mai importantă. După informațiile și semnele serioase de întrebare pe care le-am prezentat în primul articol cu privire la modul în care Turnul de Apă a fost înstrăinat în anul 1990, Primăria Arad avea, în opinia mea, obligația cel puțin de a-și verifica propriile arhive și documente.

Nu afirm că primarul Călin Bibarț cunoștea informațiile pe care le voi prezenta în continuare. Afirm însă că putea și trebuia să le cunoască, dacă exista o preocupare reală pentru apărarea interesului public și pentru readucerea Turnului de Apă în patrimoniul orașului. Iar o asemenea preocupare nu înseamnă doar să întrebi „dacă un anumit preț e suficient de mult sau puțin”, ci, înainte de toate, să verifici „cum a ieșit din patrimoniul public și dacă există vreo cale juridică pentru a-l readuce în patrimoniul orașului fără ca arădenii să plătească încă o dată pentru el?”.

Revenind, ceea ce voi prezenta în următoarele rânduri reprezintă transcrierea verbtim și integrală a unui articol, publicat în Adevărul Arad, nr. 865 din 28 aprilie 1993, semnat de M. Bege și V. Filip.

Consider că acuratețea și precizia detaliilor prezentate nu lasă loc vreunui dubiu rezonabil asupra realității faptelor relatate la acea vreme de cei doi ziariști. Iată articolul:

***

„La așa prețuri, primăria s-ar putea vinde cu mai puțin de un milion!”

Turnul de apă a fost vândut cu… 118.000 lei?!

Aflându-ne într-una din zile pe strada Ceaikovski, ne-a atras privirea firma de pe un vechi edificiu, pe care marea majoritate a arădenilor îl cunosc cu numele de Turnul de apă sau Turnul pompierilor. Placa metalică de pe perete ne-ar putea face să credem că suntem în fața unei galerii de artă (scrie cu litere de-o șchioapă „Galeriile Turnul de apă. Fondată în 1990”), dar repede ne sare în ochi o firmă luminoasă multicoloră care ne invită la „Royal Bar”.

Intrăm și sîntem puțin derutați: în față, un mic magazin tip tutungerie oferă celor interesați produse specifice (în special țigări românești) en gros și en detail. Coborând treptele din stânga, la barul din subsol, o altă dezamăgire: din cauza unui scandal din seara precedentă, ce s-a lăsat cu geamuri sparte, nu putem să bem nici măcar o cafea.

Urcând pe treptele ce duc spre etaje, o ușă metalică, grilată, cu inscripția „Comerț en gros”, ne spulberă orice speranță de a descoperi eventualele obiecte de artă ale anunțatei galerii…

Cum a ajuns această impunătoare clădire să aibă asemenea destinații? Să vezi și să nu crezi!

„În apele tulburi postrevoluționare, «norocoșii» au reușit să pescuiască până și un monument istoric!”

Imediat după evenimentele din decembrie 1989, IJGCL-ul a vândut contra sumei de… 118.000 lei imobilul în cauză Asociației „Turnul de apă”. Ei și? veți zice. Ce-i cu asta? Este pentru că cei implicați în tranzacția de cumpărare au uitat, cu voie sau fără voie, un singur lucru: Turnul de apă este declarat și are statut de monument de arhitectură și figurează în lista oficială a monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice la poziția 02 B010.

Unicat în zona de vest…

A fost construit în perioada 1895–1896, când s-a introdus în Arad alimentarea centralizată de apă potabilă. Aradul a fost printre primele orașe în care s-a introdus sistemul centralizat de distribuire a apei. În anii ’60 a fost dezafectat și preluat de IJGCL.

Cum greutatea bazinului de apă de la etajul superior a provocat, prin împingeri, fisuri în pereții laterali ai construcției, în anii ’63–’64 IJGCL, pe baza unui proiect propriu, a început niște lucrări de consolidare, constând din montarea unor tije metalice interioare de sprijinire a zidurilor. Dar, din lipsă de fonduri, lucrarea a fost abandonată, rămânând nemontate tijele la parter, nivelul I și II.

În decursul anilor s-a propus de nenumărate ori reamenajarea și transformarea Turnului (care la un moment dat primise destinația de magazie a întreprinderii apă-canal) în muzeu al pompierilor.

De fapt, ideea transformării în muzeu a fost reluată și după Revoluție, ea fiind susținută nu numai de Grupul de pompieri al județului Arad, dar și de Muzeul județean și Primăria județeană Arad, din vremea respectivă. Aceasta din urmă făcând în luna martie 1990 demersurile necesare pentru trecerea clădirii din administrația IJGCL în administrația Primăriei județului…

Dar „Turnul” nu-i pentru cine se numește, ci pentru cine se… „pregătește”

Prin adresa nr. 1804/22 martie 1990, Primăria județului informează IJGCL privind trecerea în administrarea proprie a imobilului, cu condiția ca până la data de 31 mai 1990 – când intra în vigoare Hotărârea – IJGCL să finalizeze lucrările de consolidare începute în 1964, având în vedere că majoritatea materialelor au fost găsite la fața locului.

Cam tot la vremea respectivă apăruse și o altă idee, promovată de dl. Dumitru Șerban și dl. Horia Truță, ambii de la Inspectoratul de Cultură (!?), de a înființa în acest edificiu o galerie de artă modernă pentru organizarea unor expoziții cu vânzare (?!) Intenție brodată cu ață neagră — cum se vede — mai ales că cei doi, prin funcțiile pe care le au, erau delegați să apere valorile culturale și mai ales patrimoniale ale Aradului.

Ideea a fost respinsă de muzeografi, care și-au susținut punctul de vedere: muzeu al pompierilor — cu atât mai mult cu cât aceștia își asumau răspunderea amenajării „Turnului”, în scop muzeistic și întreținerii lui conform normelor privitoare la monumentele istorice.

În schimb, a fost rapid îmbrățișată de IJGCL care — în urma cererii nr. 9839/29 mai 1990, adresată Primăriei județului Arad și aprobată la aceeași dată (cităm: „de acord cu perfectarea formalităților de vânzare-cumpărare” și semnată de unul dintre viceprimari), în ultima zi din termenul scadent al Hotărârii mai sus amintite, vinde edificiul asociației „Turnul de apă”, ce funcționa pe baza autorizației 133/28 mai 1990 (?!).

Motivul înstrăinării, cum se specifică în cererea nr. 9839/29 mai 1990, este „acordul nr. 9166 din 8 mai 1990 al CNIMS privind organizarea desfășurării unei activități pe baza liberei inițiative — comercializarea de bunuri și produse cultural-artistice”.

Curios este că, în trei ani de zile, nimeni — nici Primăria, nici Prefectura, nici Consiliile județean și municipal — nu a sesizat că a fost înstrăinat un monument istoric și nu a făcut niciun demers pentru recuperarea acestuia.

Din câte am aflat, „cazul” a ajuns totuși la Poliție, la dl. colonel Bălăneanu, care se ocupă cu furturile de patrimoniu. Dar, din păcate, nu am reușit să descoperim rezultatele cercetării, domnul colonel, din câte ni s-a spus, fiind în concediu medical.

Starea jalnică de astăzi a Turnului de apă, cu încăperi ticsite de țigări, băuturi, cafele, cu geamuri sparte și „vizitatori” nu tocmai în papuci de pâslă, ne face să ne întrebăm: Când și cine va recupera, dacă va recupera, acest monument istoric? Și de ce s-a ajuns aici? Oare e normal să vindem monumentele istorice pentru baruri și magazii? Dacă o vom ține tot așa, mâine vom pierde Palatul cultural, poimâine — Primăria. Ca la noi, la nimeni! 

***

Concluziile/judecățile de valoare ale autorului prezentului articol

La mai bine de 30 de ani de la publicarea, în Adevărul de Arad, a articolului anterior citat, revolta omului de bună credință, dar și întrebările ridicate atunci de autorii săi subzistă. Domnul Dumitru Șerban, domnul Horia Truță și celelalte persoane implicate în frauduloasa vânzare a Turnului de Apă nu mai pot răspunde penal pentru eventualele fapte săvârșite atunci, prescripția răspunderii penale fiind demult împlinită.

Dreptul civil poate însă să ofere încă o soluție. Dacă există cauze de nulitate absolută a contractului prin care Turnul de Apă a fost înstrăinat, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, în condițiile legii. Eu, ca simplă persoană fizică, m-aș putea lovi într-o asemenea acțiune civilă de lipsa interesului personal și/sau a calității procesuale active. Primăria Arad se află însă într-o cu totul altă poziție: poate cerceta și, dacă sunt întrunite condițiile legale, poate formula un asemenea demers judiciar (având interesul personal și calitatea procesuală activă necesară).

O altă posibilitate care merită analizată ar fi înființarea unei asociații (ONG) având ca obiect principal recuperarea și readucerea Turnului de Apă în patrimoniul orașului, urmând ca interesul și calitatea sa procesuală să fie fundamentate juridic în raport cu acțiunea ce ar urma să fie formulată.

Și există aici o ironie a istoriei. La aproape patru decenii de la frauduloasa dobândire a Turnului de Apă, Turnul pare să se fi transformat dintr-un câștig într-o povară pentru proprietarii săi: costurile substanțiale de întreținere și reabilitare, dar și răspunderea pe care o presupune starea unui asemenea imobil (rămânând de văzut și cine altcineva va răspunde, și în ce măsură, dacă, într-o zi, clădirea se va prăbuși) îi bântuie astăzi pe cei care îl dețin.

Aceasta este, poate, karma Turnului de Apă – legea cauzei și a efectului. Timpul i-a putut scăpa pe cei implicați de răspunderea penală pentru împrejurările dobândirii sale, dar Turnul însuși pare să-i fi condamnat la povara lui.

Ca de fiecare dată, prezentul autor își asumă în mod exclusiv responsabilitatea pentru conținutul prezentului articol.