De aproape doi ani, puține cuvinte au fost atât de des invocate precum „suveranitatea”. A fost fluturată în campanii electorale, transformată în slogan, revendicată de unii, ironizată de alții și explicată atât de des încât aproape și-a pierdut sensul. Puțini sunt cei care înțeleg cu adevărat ce înseamnă suveranitatea, mulțumindu-se cu „învățăturile” primite în campaniile electorale.

Pentru ei suveranitatea este ceva ce ne-au luat globaliștii, birocrații de la Bruxelles sau cine știe ce alte forțe oculte și pe care trebuie să o recuperăm. Nu vreau să polemizez cu ei pe această temă și cu atât mai puțin cu actorii electorali.

Constituția României prevede că „Suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative (…) precum și prin referendum”. Deci, din punct de vedere juridic, totul este limpede, titularul suveranității, „proprietarul” dacă vreți, este poporul.

Dincolo de conotația juridică, această formulă ascunde o altă realitate în care se vede că poporul nu-și poate exercita direct și efectiv suveranitatea, decât prin reprezentanți.

Este ca și cum proprietarul unui bun de mare valoare ar avea dreptul să-l folosească doar o zi la patru ani, însă și atunci doar pentru a putea alege pe cel care-i va folosi bunul în următorii patru ani. În restul timpului i s-ar da voie doar să urmărească modul în care îl folosesc alții în numele lui.

Ce înseamnă cu adevărat suveranitatea poporului?

Cu tot respectul cuvenit Legii fundamentale, suveranitatea nu poate însemna doar dreptul unui popor de a-și alege reprezentanții care să exercite suveranitatea în locul lui. Suveranitatea este sursa puterii legitime și aparține poporului. Altfel spus, este capacitatea efectivă a unui popor de a decide și de a corecta, ori de câte ori este necesar, direcția în care este condus.

Desigur, aici apare o fisură între teorie și realitate. În ziua alegerilor, cetățeanul este suveran. Își exprimă voința, deleagă puterea și stabilește cine îl va reprezenta. A doua zi reprezentanții se organizează în instituții și încep să exercite suveranitatea. Oficial, Parlamentul va începe să legifereze în numele poporului, Guvernul să guverneze și  instanțele să judece, evident tot în numele poporului. Cetățeanului îi mai rămâne, în esență, doar dreptul de a privi și de a aștepta următoarele alegeri.

Desigur, există petiții, proteste, presa, organizațiile civice și, în anumite condiții, referendumul. Dar toate acestea sunt, în practică, instrumente limitate. Ele pot exercita o anumită presiune publică, în limita în care opiniile contează sau pot produce efecte doar în situații excepționale, mai precis atunci când vor reprezentanții aleși.

Și, ca să nu se spună că exagerăm, amintim de referendumul din 2009  privind reducerea numărului de parlamentari. Din cei 9,3 milioane de cetățeni care au votat, 7.765.573 au fost de acord cu reducerea la 300 a numărului de parlamentari, dar nici acum, după 17 ani, nu este respectată voința poporului, exprimată, cum zice Constituția, prin referendum.

Este greu de dat vina pe o anumită persoană sau pe un anumit partid. Cu siguranță există o limită a modului în care funcționează astăzi democrația reprezentativă, limită pe care am atins-o și astfel sistemul s-a împotmolit.

Baronul de Montesquieu a conceput teoria separației puterilor în stat în 1748, pentru a împiedica abuzul prin acumularea puterii în mâinile unei singure persoane (monarhul). A fost una dintre cele mai importante idei politice ale modernității și nimeni nu-i contestă valoarea.

Charles de Secondat, baron de Montesquieu (sursa foto: historia.nationalgeographic.com)

Numai că separarea puterilor ne arată doar cum putem împiedica concentrarea puterii în mâinile unei singure persoane sau autorități, nu și cum putem împiedica acțiunea de  îndepărtare a puterii de titularul ei.

Poate de aici ar trebui să înceapă adevărata dezbatere despre suveranitate.

În ultimele decenii, preocuparea aproape exclusivă a fost aceea de a se asigura separația celor trei puteri în stat (legislativă, executivă și judecătorească) și, totodată independența acestora una față de alta. Și, într-un fel era firească această preocupare de vreme ce, bunăoară, o justiție dependentă politic este un pericol la fel de mare ca o administrație controlată discreționar sau o autoritate de reglementare lipsită de autonomie.

Din păcate însă, independența pare să fi devenit un scop în sine, poate datorită vehemenței pozițiilor adoptate. Cert este că independența a dus la îndepărtarea de cetățean, de poporul în numele căruia, vă amintiți, nu?, exercită suveranitatea.

Arad: Justiție absentă, contrabandă liberă. Și protejată

Și-apoi, să nu uităm că în concepția lui Montesquieu cele trei puteri erau separate prin specializarea prerogativelor – ceea ce făcea practic imposibilă implicarea uneia în activitatea alteia – dar și prin control reciproc. Deci nu prin marcarea prin forță a teritoriului și izolarea de celelalte puteri.

Într-o democrație autentică, orice formă de putere exercitată în numele poporului trebuie să rămână, într-o formă sau alta, responsabilă în fața poporului. Responsabilitate care nu ar intra în conflict cu independența instituției sau persoanei, dar implică aducerea mai aproape de popor a exercițiului suveranității.

Ar putea fi aplicate cel puțin trei tipuri de mecanisme care să asigure apropierea exercițiului suveranității de titularul ei, poporul. În primul rând ar fi mecanismele de revocare a conducătorilor unor instituții cu activitate necorespunzătoare (cum ar fi, referendumurile locale). Apoi, mecanisme de alegere prin vot a conducătorilor unor instituții și nu în ultimul rând, mecanisme de control continuu, prin care cetățeanul să nu fie ignorat între alegeri.

Desigur, poate fi șocantă implicarea cetățenilor în numirea conducerii instanțelor de judecată sau a celorlalte instituții judiciare, inclusiv CSM sau Inspecția judiciară. La fel și a conducerii Poliției sau Jandarmeriei. Desigur, ar rămâne deschisă discuția despre lungimea mandatului și a posibilității de realegere pentru un nou mandat.

Nu am fi singura țară din lume în care conducerea celor mai importante instituții ale statului sunt alese prin vot direct de cetățeni. Dar cu siguranță am deveni o țară în care poporul este cu adevărat lăsat să-și exercite suveranitatea, într-un exercițiu care ar asigura infinit mai multă independență față de politic, atât magistraților sau polițiștilor, cât și instituțiilor aflate realmente sub controlul poporului.

Sigur, principala critică a adoptării unor astfel de măsuri ar fi costurile ridicate. Da, toate acestea costă. Dar, oare este mai ieftin un mandat de patru ani în care o administrație adoptă decizii păguboase fără ca ele să poată fi corectate?

Dar contractele păguboase, investițiile abandonate, prejudiciile nerecuperate, neîncrederea în instituții sau sentimentul că nimeni nu răspunde pentru nimic or fi mai ieftine? Or fi ieftine lucrările necesare redeschiderii Salinei Praid?

Evident, democrația participativă nu este gratuită, după cum nici lipsa participării sau neimplicarea nu sunt.

Poate că adevărata discuție despre suveranitate este cea provocată de anumite partide care susțin că România își pierde suveranitatea în raport cu UE. Totuși, această problemă pare mai degrabă neserioasă, chiar dacă, principial, orice dezbatere privind suveranitatea națională este legitimă.

În schimb, partea privitoare la exercițiul suveranității sau, mai exact, la cât din acest exercițiu mai este lăsat efectiv în mâinile poporului între alegeri, este mult mai importantă. Pentru că ne arată starea democrației românești, mai fidel decât toate sloganurile electorale despre suveranism la un loc.