Moartea Amedeei, tânăra de 28 de ani dispărută și apoi găsită în apele Mureșului, nu este un accident. Este o condamnare tăcută a unei societăți care privește, ridică din umeri și merge mai departe. Amedea a fost abandonată cu mult înainte de dispariție de cei care puteau, sau trebuiau, să o trateze. Putea fi salvată? Nu vom ști niciodată, dar știm că nu i s-a oferit șansa reală de a fi salvată.

La doar 28 de ani, o tânără își pierde viața în apele Mureșului. În spatele acestui final, nu stă doar o poveste de consum, ci o poveste de abandon. Două săptămâni de căutări disperate și un final tragic.

Amedea, însă, nu este un caz izolat. Este simbolul unei realități pe care România refuză să o privească în față: dependența de droguri nu mai este o excepție, este o epidemie. Iar victimele ei sunt din ce în ce mai tinere și începe chiar de la copii de 11-12 ani.

Auzim cel mai adesea că ei „au ales”, că este doar o chestiune de voință, ba că „și-au făcut-o cu mâna lor”. Dar dependența nu este un moft, nu este nici o rebeliune prelungită. Este o boală cronică. Exact cum spun specialiștii. O boală care te dezintegrează lent, care îți fură identitatea, care îți transformă viața într-un labirint fără ieșire.

Și totuși, în România, tratăm această boală ca pe o vină.

Acceptăm fără probleme alcoolul și tutunul, droguri legale, profund distructive, dar aruncăm cu dispreț în cei care cad pradă „prafurilor albe”. Îi etichetăm. Îi marginalizăm. Îi ignorăm. Până când devin statistici. Sau, ca în cazul Amedeei, un corp recuperat din apă.

Unde sunt centrele de recuperare? Unde sunt politicile publice reale? Unde este statul atunci când un tânăr are nevoie să fie salvat?

Nu sunt niciunde. Nu există…

În România, dacă ești dependent, ai două variante: să te descurci singur sau să fii trimis la psihiatrie. Iar de multe ori, ieși de acolo mai fragil decât ai intrat. Nu există o rețea națională de centre de tratament. Nu există o strategie coerentă. Nu există recunoașterea specializării în medicina adicțiilor. Există doar improvizații și inițiative private, câteva zeci de locuri pentru mii de oameni care au nevoie de ajutor.

În același timp, autoritățile ridică din umeri. Poliția minimalizează fenomenul. „Nu sunt periculoși, sunt doar ierbari”, spun unii polițiști despre cei cunoscuți drept consumatori de cannabis, marijuana. Dar de la „ierbari” la tragedii nu este decât un pas. Iar acel pas este făcut zilnic, în tăcere.. Cannabisul este de cele mai multe ori doar startul în această „carieră” de consumator, nivelul inferior după care urmează prafurile albe, cocaina sau alte droguri sintetice, după care se ajunge la heroină.

Câte cadavre mai trebuie scoase din ape? Câte vieți mai trebuie frânte în clădiri abandonate? Câte mame trebuie să-și îngroape copiii înainte ca această țară să înțeleagă că nu mai este vorba despre cazuri individuale?

Germania are 270 de centre de stat pentru tratarea dependenței. România nu are niciunul. Niciunul! Zero!

Nu pentru că nu ar avea nevoie. Ci pentru că nu consideră că este urgent.

Amedea ar fi putut fi salvată? Poate. Nu vom ști niciodată. Dar știm sigur altceva: nu i s-a oferit șansa reală de a fi salvată.

Și asta nu este doar o tragedie. Este o vină colectivă.

Încă o mamă și-a îngropat copilul, iar mâine poate fi o alta în locul ei.

Întrebarea nu mai este dacă avem o problemă. Întrebarea este cât timp vom mai accepta să nu facem nimic.

Citește și:

Amedea Saletti, dispărută de aproape două săptămâni, căutată de pompieri pe râul Mureș după descoperirea unor obiecte personale pe mal