Întrebarea din titlu nu putea fi mai banală chiar dacă era făcută de inteligența artificială. Dar, asta este, așa e în jurnalism de când îi lumea: cuvintele contează, nu gândurile. Iar cuvintele cheie în jurnalism nu țin de gânduri, idei sau sentimente, ci de fapte și evenimente. Dacă se poate scandaloase.

E aici un schepsis. Urmărind scandalurile din presă putem uita pe moment de problemele noastre. Chiar să ajungem la concluzia liniștitoare: ei vezi, asta este, aici e baiul, nu la mine sau la tine.

Am început să scriu această „opinie” încă de marți, imediat după ce a început să ningă. Am zis că asta mă va inspira oarecum, se întâmplă atât de rar mai nou pe aici. Dar a fost doar o boare de ninsoare, după câteva clipe soarele a ieșit din nou, streșinile începând să picure. Ce să facem, am zis, nimic nu mai este așa cum ar trebui să fie, să ne bucurăm de puținul care mai este.

Și dacă tot apare textul acesta în prima zi a anului cel nou, măcar să nu ne facem că am știut. Sau că am prevăzut. E mai nou o modă printre comentatorii din publicații și fanii lor să se erijeze în atotștiutori, să ne reamintească mereu că eu au știut de la început și ne-au spus ce și cum o să fie.

Au știut și de Trump și de Georgescu, asta ca să nu mai vorbim de ceilalți.

Am pomenit de ei acum ca să punctez realitățile de care ar trebui să scăpăm în anul cel nou. Pentru că, da, indiferent de ce zic fanii și cum se iau după ei cei de pe site-urile de socializare, la nivel politic general cam aici e baiul. În faptul că asemenea oameni au ajuns în vârful politicii și dictează ce va fi mâine. L-am pomenit și pe Georgescu tocmai pentru că, spre deosebire de americani, noi n-am înghițit gălușca. Era cât pe ce, dar în ultima clipă ne-am trezit și am ales râul cel mai mic.

Și n-a fost deloc fără riscuri. Ajunge să te uiți la tevatura cu CSM-ul ca să îți dai seama de mizeria în care eram aruncați dacă mergeam pe mâna celor care nu mai pot de durere că „președintele ales” nu a fost ales în cele din urmă.

Mergând mai încolo, ajunge să te faci că plouă când vine vorba de războiul din Ucraina. Un război care a început în 2014, trecând de la conflicte localizate la invazia totală de acum patru ani. În februarie se vor face exact patru ani de când Rusia putinistă a declanșat acest război de agresiune generală împotriva Ucrainei. Este deja cel mai lung război european din ultima vreme, chiar dacă socotim cele două războaie mondiale din secolul trecut. Să nu vezi sau să te faci că nu vezi situația, faptul că Ucraina este victima iar Rusia agresorul, nu mai este o greșeală, ci o vină.

Și ca să nu o lungesc prea tare, având în vedere că în prima zi a anului lumea are alte priorități, nu să citească elucubrații despre ce și cum, mai spun doar atâta: dacă ar fi să îmi iau un angajament cu privire la noul an, acela ar fi să nu mă las înșelat de aparențe. Să nu mă iau după cei care strigă mult și tare, arată cu degetul spre celălalt, jucând rolul, inexistent în viața reală, al celui care are întotdeauna dreptate.

Cei care pot decide ce se întâmplă în lume sunt puțini, cei mulți sunt cei ca noi, cei care pot decide ce și cum vor face în cercul lor restrâns în care își duc viața. Însă fiecare, acolo unde trăiește, poate face bine sau rău. Poate fi adevărat sau fals, cinstit sau hoț, răuvoitor sau cel care urmărește binele atât pentru sine, cât și pentru ceilalți. Și cu cât suntem mai mulți care înțelegem asta și ne luăm în serios cu atât mai puțin au șanse să ajungă în față cei care sunt exact pe invers: egoiști și lași, mincinoși și gata să vândă oricând și pe oricine pentru un câștig cât de cât acolo.

Pentru că, indiferent de ce se întâmplă în lume, totul este ca în poveste: binele se luptă cu răul. Pe moment, în timp ce se desfășoară, treaba nu este întotdeauna clară pentru cei mulți. Cu atât mai mult acum, în era digitalizării, când mijloacele de a manipula adevărul și falsul, binele și răul au devenit de necuprins cu ochiul liber.

Cu ochii pe ecrane, riscăm să nu ne mai uităm în ochii celuilalt. Iar, astfel, să nu mai vedem realitatea, să ne pierdem în manipulări de doi bani, să nu ne mai maturizăm niciodată.

Așa că, acum în prima zi a anului cel nou, eu atâta îmi doresc și vă doresc și vouă cititorilor mei: în anul care vine să ne ridicăm privirea de pe ecrane cât mai des și să ne uităm cu încredere în ochii celorlalți…

Și încă ceva: clipul ABBA de la sfârșit se referă la Revelionul din 1989…

Citește și:

TOP 40 FILME 2025 – Tragedii personale și globale, bătălii cu toții și cu nimeni, și absurdități la fiecare pas