Evident, pensia specială nu a fost instituită doar pentru magistrați, chiar dacă în această perioadă se discută exclusiv despre pensiile acestora și se va mai discuta, inclusiv miercuri, la CCR – o temă arzătoare, deși oarecum „stinsă” de alegerile de duminică din Capitală.

Este considerată specială pensia acordată prin lege specială, care nu respectă principiul contributivității și al cărei cuantum se stabilește pe baza statutului profesional și a veniturilor din ultima perioadă de activitate. Deci, nu pe baza contribuțiilor plătite de beneficiar la bugetul de pensii, ca noi toți ceilalți muritori, nespeciali.

Dintre cele opt categorii amintite, magistrații (judecători, procurori, magistrați-asistenți), militarii și polițiștii sunt cele mai numeroase categorii.

Despre magistrați numai de bine: au cea mai protejată și cea mai costisitoare schemă specială.

România are în prezent opt mari corpuri profesionale care beneficiază de pensii speciale: magistrații, personalul auxiliar din instanțe și parchete, polițiștii și cadrele MAI, angajații din Serviciile de Informații, diplomații, personalul aeronautic civil și personalul Curții de Conturi. Plus unul mai mic, dar deosebit de important, după cum vom vedea în continuare.

Până în 2023, și parlamentarii beneficiau de pensie specială, căreia i se spunea, oficial, „indemnizația pentru limită de vârstă”. Desigur, parlamentarii nu s-au lăsat ușor. Doi ani au luptat pentru „drepturile câștigate” – legea 7/2021 a fost declarată neconstituțională de CCR –, doar că în 2023, prin Legea 192/2023, această indemnizație a fost eliminată.

Alte două categorii profesionale au fost „sărite” de la pensia specială, după ce le-a fost promisă: aleșii locali – mă rog, nu toți, doar cei care contează: primarii, viceprimarii, președinții și vicepreședinții de consilii județene – și personalul ANAF (și se mai miră actualul premier și ceilalți dinaintea lui că nu se face colectarea cu suficient entuziasm).

Spuneam că mai este un corp profesional binecuvântat prin lege cu cel puțin o pensie specială: judecătorii Curții Constituționale a României (CCR). Aceștia, deși se numesc „judecători”, nu au calitatea juridică de „magistrați”, ci de judecători constituționali; sunt numiți politic, au statut distinct și un regim juridic diferit (fapt ce explică și chiar generează multă tensiune în societate).

Conform prevederilor Constituției, CCR nu aparține puterii judecătorești, ci este o autoritate autonomă și separată. Stat în stat.

Judecătorii CCR au propria pensie de serviciu, distinctă de cea a magistraților, reglementată prin legea de funcționare a Curții. Este unul dintre motivele pentru care deciziile CCR privind pensiile speciale ridică întotdeauna probleme de conflict de interese (cel puțin în plan etic). În plus, firesc, societatea percepe CCR ca fiind parte din „sistemul privilegiilor” – acumularea mai multor pensii speciale de către judecători constituționali este legală, dar profund nelegitimă în ochii societății.

Acest privilegiu unic în Europa este dovada existenței castelor de elite numite politic, a unei distorsiuni grave a ideii de „serviciu public” și este cauza principală a demoralizării cetățenilor și a scăderii încrederii acestora în clasa politică.

Dar pe cine interesează cu adevărat dacă cetățenii acestei țări sunt demoralizați sau lipsiți de încredere?

Recent, am fost martorii unor declarații absolut halucinante ale unor magistrați care arătau nu doar dispreț față de toți ceilalți cetățeni „nespeciali” ai acestei țări, din a căror muncă sunt plătite și pensiile speciale, ci și o distorsionare incredibilă a realității.

Ca să nu mai vorbim despre un inacceptabil exces de bădărănie al unui magistrat care, încercând să fie convingător în fața jurnaliștilor, a lansat o provocare: „Să vă întrebați dacă vreți să fiți judecat de un judecător la 65 de ani”.

N-am să răspund la această provocare, din respect față de cei care, ca și autorul acestor rânduri, au atins sau chiar depășit această vârstă, considerată de acest magistrat limita utilității profesionale și, poate, chiar sociale (după care ce ar urma, oare?).

Totuși voi spune că, în loc să ne temem de judecătorii de 65 de ani, ar trebui să ne temem de acei magistrați care cred că experiența este o infirmitate și că maturitatea este un defect. Pentru că, atunci când justiția începe să disprețuiască tocmai atributele care o fac înțeleaptă, problema nu este vârsta magistraților, ci discernământul argumentelor pe care le folosesc.

De când a început premierul Bolojan lupta cu pensiile în general, inclusiv cu cele speciale, s-a împământenit ideea că „Guvernul taie pensiile”. Fals! Doar Parlamentul este îndreptățit, conform Constituției, să modifice regimul juridic al pensiei speciale, în acest caz al magistraților.

Guvernul poate doar propune modificările părții „speciale” din pensia actuală (partea contributivă din pensie nu poate fi micșorată), dar numai Parlamentul poate aproba propunerile în cauză. Nici măcar asumarea răspunderii nu este o formă de legiferare directă a Guvernului, ci o procedură parlamentară excepțională.

Evident, nici CCR nu decide decât în privința constituționalității legii, nicidecum în ce privește oportunitatea tăierii sau menținerii pensiilor speciale, acest atribut fiind exclusiv al Parlamentului.

Înainte de a afla ce decizie va lua CCR la contestația Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ), să facem câteva scurte precizări.

Viața, așa cum e – Constituția trebuie rescrisă și CCR desființată după ce a salvat România

Faptul că s-au făcut atâtea încercări nereușite de tăiere a pensiilor magistraților (până acum au fost cel puțin cinci decizii ale CCR pe această temă) nu înseamnă că aceștia ar fi „intangibili” conform Constituției. Intangibilitatea magistraților, atâta câtă este, provine din jurisprudența CCR și din slăbiciunea sau interesul legiuitorului (Parlamentului).

Constituția spune doar că magistrații sunt independenți, că statutul lor se reglementează prin lege și că au anumite interdicții severe (incompatibilități, activități comerciale, cumuluri etc.).

Nu prevede că magistrații trebuie să aibă pensii speciale, nici că acestea, dacă au fost instituite, nu pot fi modificate sau că trebuie să aibă venituri „de cinci ori media” ca garanție a independenței. Tot ce ține de reglementarea pensiilor magistraților vine din legi (deci, de la Parlament) și din interpretările CCR.

De altfel, CCR a construit, în timp, un regim de hiper-protecție, bazat pe trei idei: independența justiției, cariera specială a magistraților și necesitatea menținerii atractivității profesiei (un argument repetat obsesiv în toate deciziile CCR, de parcă angajarea noilor magistrați s-ar face cu arcanul). Dar trebuie să recunoaștem că judecătorii constituționali nu au dus niciodată lipsă de imaginație.

Despre independența justiției se vorbește și acum, în contestația depusă de ÎCCJ, acest principiu fiind interpretat excesiv de larg, astfel încât orice reformă care reduce din privilegii poate fi suspectată că „vulnerabilizează magistratul”.

Oricum, ideea este că CCR a sancționat în trecut orice măsuri care ar fi putut „îndoi coloana vertebrală” a magistratului față de Executiv sau alte puteri în stat.

Interesant este că funcționarii publici au și ei interdicții – unele poate mai severe decât ale magistraților – pe care CCR și Parlamentul nu le-au văzut. De exemplu, funcționarii publici au interdicția de a face politică, răspund disciplinar și penal (răspunderea magistraților a rămas o poveste), nu pot ocupa anumite funcții dacă au anumite rude într-o instituție, nu pot desfășura activități comerciale în domenii conexe și altele.

În schimb, nu au un „Consiliu Superior al Funcționarilor Publici”, cu rol de autoprotecție, nu au o jurisprudență bogată a CCR în favoarea lor, nu au capacitatea de a ataca rapid legile neconvenabile la CCR și, evident, nu au influența instituțională a CSM și a corpului magistraților.

Pe scurt, nu au avut apărători și susținători de aceeași forță. Și în aceeași situație sunt și alte categorii profesionale: medici, profesori și așa mai departe.