Istoria omenirii este plină de momente în care conflictele se poartă mai degrabă în mintea oamenilor și-n „laboratoarele” serviciilor secrete decât pe front – „Războiul Rece” fiind un exemplu de manual în acest sens, dar nu singurul. Războiul din Ucraina nu a început în dimineața zilei de 24 februarie 2022, când armata rusă a început invadarea Ucrainei.

Nici în 27 februarie 2014, când luptători înarmați, mascați, îmbrăcați în uniforme de camuflaj, dar fără însemne de identificare națională („omuleții verzi”), au ocupat Parlamentul și administrația regională a Crimeei.

Putin mințea, la câteva zile după ocuparea Crimeei, că „omuleții verzi”nu erau militari ruși

Sursa: captură video – moldova.europalibera.org

Vladimir Putin avea să recunoască ulterior că mascații care au cucerit Crimeea erau soldați ruși.

Însă, înainte de aceste acte de agresiune militară împotriva unui stat european suveran, Rusia invadase deja, pas cu pas, spațiul informațional european. Cu răbdare, cu instrumente precise, cu resurse masive și, mai ales, cu strategie și obiective clare. În timp ce europenii discutau despre Green Deal, imigrație, egalitate de șanse sau ajustări fiscale, Moscova pregătea un război — e drept, unul de alt tip decât cel cunoscut până atunci: războiul încrederii publice.

După anexarea Crimeei, reacția Europei de Vest a fost ezitantă, dominată de dependența energetică față de gazul rusesc și de obsesia de „a nu escalada” conflictul. Sancțiunile au fost moderate, calibrate mai degrabă pentru a nu enerva Moscova decât pentru a o descuraja.

Anexarea Crimeei a fost tratată ca o criză regională, nu ca începutul unui conflict strategic împotriva ordinii și securității europene. A fost momentul în care s-a susținut, fără să se fi spus: „e grav, dar nu este războiul nostru”.

Europa nu a spus explicit „nu e războiul nostru”, dar mesajul acesta a fost transmis subliminal prin fiecare gest de prudență, prin fiecare apel la calm, prin fiecare calcul economic.

A fost o reacție de tip Chamberlain în fața unui lider care, asemenea lui Hitler în anii ’30, testase deja limitele Occidentului.

Așa se explică primul mare eșec al UE în confruntarea cu Rusia: anul 2014 a fost nu doar anul anexării Crimeei, ci anul în care Europa a abandonat un război nedeclarat, dar început de Rusia imediat după 1945.

Astăzi, întrebarea nu mai este dacă Rusia a încercat să erodeze democrațiile europene, ci cât de mult a reușit. Iar întrebarea și mai dureroasă este: cum arată acest război pentru România, aflată la doar câțiva kilometri de frontul real?

Un război invizibil, dus cu arma percepțiilor

De peste două decenii, Rusia lucrează metodic la subminarea statelor europene prin rețele de dezinformare (media) controlate de Kremlin, boți și ferme digitale, prin finanțarea sau sprijinirea directă a unor partide radicale pro-ruse și prin exploatarea oricărei forme de criză internă din țările UE – economică, migratorie, pandemică, energetică – pentru a amplifica neîncrederea populației în instituțiile europene.

Dezinformare masivă în prima săptămână după alegeri despre Armata Română și războiul din Ucraina

Interesant este că acest război nu a fost secret. Totul s-a desfășurat la vedere, doar că Europa a avut „orbul găinii” și nu i-a funcționat reflexul de a trata aceste acțiuni ca atacuri de securitate, ci ca pe simple deviații culturale sau excese de comunicare.

Rezultatul? Creșterea constantă a forțelor naționaliste și radicale, care în multe state sunt deja prima sau a doua opțiune politică. Un fenomen care, în anii 2000, părea imposibil.

Astăzi, în Franța, extrema dreaptă este la un pas de președinție. În Germania, AfD domină discursul național, chiar dacă nu guvernează. În Slovacia, Polonia, Ungaria, Cehia sau Italia, partide naționaliste sau iliberale dictează direcția politică.

În Parlamentul European, grupurile radicale au devenit suficient de puternice încât să blocheze sau să slăbească agende întregi, de la climă la migrație – o tendință despre care, din păcate, eurodeputații noștri nu vorbesc.

Nu e nevoie ca extrema să câștige totul. E suficient să influențeze decisiv.

Un președinte francez care intră în logica „Franța întâi”, un guvern german care copiază retorica radicalilor, câteva state membre care blochează deciziile comune – iar proiectul european se prăbușește din interior.

Consecințele ar fi devastatoare și imediate, începând cu slăbirea solidarității europene în fața agresiunii rusești, cu încetinirea sau chiar suspendarea extinderii UE (vizată direct fiind Republica Moldova), până la apariția unei Europe „a națiunilor suverane”, care ar șubrezi sau chiar anula proiectul comunitar.

Pentru Rusia, aceste consecințe ar echivala cu o victorie fără efort militar împotriva unei Europe fragmentate, nesigure și impotente strategic.

Noi, în război cu noi și cu toți vecinii

România ocupă o poziție unică: este un punct de sprijin vital pentru securitatea la Marea Neagră și, simultan, un teren fertil pentru populismul naționalist. Este, fără exagerare, pârghia prin care NATO susține frontul estic, un pilon de susținere și încredere la granița estică a NATO în Europa. Dacă România slăbește, întreaga arhitectură de securitate a Europei se dezechilibrează.

Dar vulnerabilitățile nu vin doar de la Rusia. Vin, paradoxal, și din relațiile reci cu aproape toți vecinii.

Într-o perioadă marcată de tensiune externă și radicalizare internă în UE, solidaritatea regională contează enorm. Grupurile regionale — Visegrád, Nordics, Benelux — au o forță de negociere incomparabil mai mare decât România, care a rămas aproape singură.

Sigur, nu se pune (încă!) problema existenței pericolului de a fi atacați direct de vreun stat vecin. Însă această izolare diplomatică înseamnă pierdere de influență, de parteneriate și de proiecte comune.

Un stat cu vecini reci și aliați de circumstanță rămâne într-o zonă gri de (i)relevanță internațională.

Iar România nu-și poate permite luxul irelevanței.

O politică externă coerentă se construiește prin viziune, continuitate, alianțe regionale și dialog permanent. Adică exact ce nu a avut România în ultimii 20 de ani.

Băsescu a cultivat adversități inutile cu vecinii (Ungaria, Bulgaria, uneori Ucraina), în timp ce Iohannis a preferat o politică externă solemnă, dar inertă, lipsită de viziune și de inițiativă.

Rezultatul? Diplomația românească din „epoca Iohannis” a fost, probabil, cea mai puțin relevantă din ultimele trei decenii.

La aceasta se adaugă problemele interne, cu un curent naționalist în creștere, cu partide populist-radicale ce depășesc 40% în sondaje, cu o polarizare accentuată a societății și un electorat needucat și tot mai vulnerabil la iluzii și retorici simpliste.

Dacă extremismul pro-rus va avea un cuvânt de spus în viitoarele decizii de stat, România nu va mai fi pilon NATO la Marea Neagră, ci stat de risc – cu toate consecințele de rigoare. Despre sprijinul pentru Ucraina și susținerea integrării Republicii Moldova în UE nici nu s-ar mai putea discuta.

Desigur, România nu-și permite aceste consecințe. Dar cine o întreabă, dacă alegătorii aleg altfel?

Uniunea Europeană nu a pierdut (încă) războiul neînceput cu Rusia, dar îl joacă pe muchie de cuțit. Nu militar, ci politic. Războiul actual este cel care stabilește direcțiile, alianțele și valorile viitoare.

România, la rândul ei, nu a pierdut încă nimic esențial, dar riscă să piardă totul: poziția strategică, încrederea aliaților, propria relevanță în regiune și viitorul Moldovei.

Dacă Europa se fragmentează, România va rămâne prima tranșee între Rusia și Occident.

Iar dacă România însăși alunecă spre populism și ambiguitate, vom sta în prima linie fără scut – cu o Moldovă instabilă, o Ucraină slăbită sau chiar înfrântă și o Rusie care simte oportunitatea.

Rămâne întrebarea decisivă: vom avea puterea de a ne uni pentru a lupta inteligent sau vom continua să dușmănim între noi, să ne lamentăm că lumea s-a întors pe dos și că cineva ne-a furat, pe nesimțite, busola?