Într-un peisaj cinematografic în care România pare să existe aproape exclusiv prin filtrul cenușiu al comunismului, m-am trezit tot mai des întrebându-mă unde au dispărut poveștile despre epocile care au precedat această traumă colectivă. Despre deceniile în care orașele noastre înfloreau, despre oamenii care visau și construiau o țară modernă. Este un teritoriu aproape neexplorat în filme, poate fiindcă s-a uitat că am fost ceva mai mult decât un popor redus la tăcere. Tocmai de aceea, de când am văzut primele cadre din filmul Cravata Galbenă, am simțit că este imperios să-l vizionez. Și cred că e pentru prima oară când, dintr-un scurt trailer, am știut direct că nu voi fi dezamăgită.

Astfel că, la avanpremiera de joi, a fost cu adevărat confortant să văd acea parte din România care a fost negată și îngropată atât timp, acea efervescență intelectuală și dezvoltare înfloritoare care a însemnat perioada interbelică. Chiar dacă secvențele au fost scurte, a fost splendid să privesc readus la viață acel București care își primise pe drept cuvânt apelativul de „micul Paris”.

E de apreciat aici atenția deosebită acordată detaliilor, epoca efectiv prinzând viață. Pentru câteva minute am putut păși pe Calea Victoriei, să admir vechiul teatru (bombardat de nemți și demolat de comuniști), să văd Palatul Telefoanelor cu „vopsea proaspătă” (primul „zgârie-nori” din țară), apoi să descopăr lumea mai obscură a infamelor cafenele cu lumină roșie.

La fel, a fost o încântare să descopăr și Iașiul imediat după Marele Război, un oraș viu, cu cafenele și oameni eleganți.

A fost o experiență inedită să privesc aceste imagini, după atât timp în care am văzut România ilustrată doar cu oameni ofiliți și vieți prăfuite, așa cum ne-a obișnuit mai ales noul val românesc de film.

Printre poveștile de viață românești, Cravata galbenă e o gură de aer proaspăt prin care descoperim și oameni demni, cu capul neplecat, ambițioși, profesioniști, dedicați trup și suflet pasiunii lor.

Mi-aș dori pe viitor să văd adaptări din biografiile altor mari familii aristocrate, precum Cantacuzino ori Bibescu, istoria marilor familii române fiind un izvor nesecat de povești intense, tragice, istorie care trebuie cunoscută, nu lăsată să se piardă în negura timpului.

Dar Cravata Galbenă e mai mult decât un film biografic. Se simte că este scris și regizat de fiul lui Sergiu Celibidache, Sergiu Ioan Celibidache, pentru că e un film făcut cu suflet. Fiul și-a cunoscut tatăl. Tatăl a ajuns cunoscut pentru că trăia muzica. El ERA muzica. Nu își putea închipui nimic altceva, motiv pentru care a și luat dificila decizie să-și confrunte propriul părinte (jucat impecabil de Sean Bean), care îl visa în funcții de conducere a țării, alegând să fie renegat pentru a rămâne fidel partiturilor. Și dacă nu a reușit în tinerețe să-și transmită muzica proprie, a făcut ce a putut mai bine: s-a asigurat că muzica marilor compozitori răsună întru totul așa cum a fost ea gândită și simțită.

Căci, până la urmă, care e rolul unui dirijor, dacă nu acela de vehicul de mare precizie între partitură și timpane?

Mi-a rămas în minte o secvență din film, când un profesor de la Conservatorul din Berlin i-a spus lui Celibidache, iritat de criticile sale, că dacă talentul îi va fi pe măsura aroganței, atunci va ajunge mare. Și talentul chiar i-a fost pe măsură. Dar a ajuns mare nu pentru că era mânat de vanitate, de celebritate ori de dorința de îmbogățire, ci pentru că era mânat de perfecțiune. Acea perfecțiune a sunetului pe care încerca să o reproducă din ființa lui în aer, prin mâini, prin ochi, prin respirație, prin tot. Actorii Ben Schnetzer și John Malkovich, care-l interpretează în tinerețe și la bătrânețe, i-au captat foarte bine limbajul corporal, sclipirea din privire, acea transă în care intra, când nu mai exista nimeni și nimic în încăpere, doar el, mâinile sale și divinul. Momentul acela unic când se produce o singularitate.

Nu degeaba există zicala: „găsește ce îți place în viață și lasă-l să te devoreze”. El nu dorea doar frumusețea muzicii, el dorea muzica. Pură. Nealterată. Și ajungi să-i înțelegi repulsia totală față de înregistrări: „E ca și cum ai face dragoste cu o fotografie a lui Marilyn Monroe”. O amăgire.

Dar perfecțiunea nu poate fi atinsă niciodată, și de aici ni se conturează un Celibidache iritat, nervos, nemulțumit, dar care – după cum explică într-o conferință de presă – nu se crede mai bun decât alții, ci doar incapabil să se mulțumească cu „e suficient așa”.

O altă forță care l-a împins spre desăvârșire provine clar din relația cu tatăl său, care încă din copilărie îi condamna autosuficiența și îi repeta cât de necesară este autodepășirea pentru „dinastia Celibidache”. Astfel că, poate mai mult decât oricâte laude și aplauze primite din toate colțurile lumii, o formă autentică de validare a fost momentul în care a simțit că, în cele din urmă, tatăl său a fost mândru de el.

Cravata galbenă e o dovadă limpede că atunci când un regizor simte cu adevărat subiectul, când actorii sunt profund conectați la energia personajului, iar muzica este lăsată să vorbească, nu mai e nevoie de artificii sau de bombasticitate pentru a crea un film de calitate. E exact cât trebuie. Doar film. Acel vehicul dintre poveste și propria noastră emoție.

PS: Filmul poate fi văzut la Arad din 14 până în 20 noiembrie, la Cinema City și Happy Cinema.

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă