Nu mi-o luați în nume de rău, mă explic: sunt un fiu al Crișurilor Alb și Negru, n-aveam cum să nu devin atent la evenimentul de azi de la Livada. S-o iau de la început. M-am născut la maternitatea din Chișineu-Criș, pe Crișul Alb, adică, după care mi-am petrecut primii 12 ani de viață la Zerind. Pe Crișul Negru, normal. Erau vremuri încă neschimbate, doar câțiva în sat aveau radiouri pe baterii, curentul și televiziunea a apărut abia pe la mijlocul anilor șaizeci.

Trăiam cu toții într-un stil perfect tradițional, probabil cam așa trăiau și strămoșii noștri cu un secol înainte. Au început să apară tractoare și combine, dar, grâul era în mare parte secerat cu coasa, după care mașinile de treierat despărțeau semințele de paie. Vara, după aceste munci, tot satul se ducea la Crișul Negru să se răcorească. „Ștrandul” era chiar peste dig de biserica aflată lângă mal. Noi ăștia mai mici eram supravegheați și nu intrăm la scăldătoarea cailor, acolo unde apa era mai adâncă.

Lemnele de foc pentru iarnă erau aduse din pădurea de la Socodor, acolo unde ne mai duceam și de 1 Mai sau în alte ocazii de divertisment la pădure.

Era o altă lume, fapt realizat de mine abia după ce ne-am mutat la Sânleani (comuna Livada). Și nu era faptul că pe atunci acolo se vorbea mai mult nemțește, jignirea cea mai mare fiind „Du biști aine claine arș”. Era apropierea de oraș, chiar dacă ștrandul de pe Mureș mi se părea mai bun pentru întâlniri decât pentru scăldat. Nicio problemă, de altfel, tocmai ajunsesem la vârsta când întâlnirile au devenit mai importante decât scăldatul. Am terminat ”generala” la Livada, după care, în scurt timp, ne-am mutat la Arad. În nici cinci ani, am făcut cunoștințe și prieteni pentru o viață, mă uitam mereu după blondele Lisi și Rezi, nu de mult, deja în Germania, a murit prietenul meu cel mai bun de acolo, Pedi.

Și uite acum, la Livada care nu prea mai vorbește șvăbește, se organizează un eveniment care îmi aduce aminte de toate astea. Dar surpriza mea cea mai mare a fost când am aflat cine organizează evenimentul. E vorba de o asociație, merită să o scriu aici pe îndelete: ASOCIAȚIA GRUP DE ACȚIUNE LOCALA MICRO-REGIUNEA VĂILOR CRIȘURILOR ALB ȘI NEGRU.

Asociația a fost fondată acum patru ani, are sediul în Socodor și cuprinde majoritatea localităților din valea celor două Crișuri. Bineînțeles în frunte cu cele deja pomenite în istorioara mea personală, dar e vorba de peste douăzeci de localități, plus câteva organizații interesate în diferitele aspecte ale dezvoltării locale.

Dincolo de amintirile și poveștile mele din copilărie, este ceva mult mai important și semnificativ aici. E vorba chiar de această asociație, un exemplu mai rar de organizare autonomă și locală caracteristică democrațiilor cu adevărat funcționale. Ideea este simplă: chiar și după trei decenii și mai bine de exercițiu democratic, vechile deprinderi, bazate pe centralism și birocrație interesată, nu dispar. Este chiar o întrebare cu sens: oare cine a auzit până acum de această organizație și ce cred despre ea cei care, mai mult din întâmplare au auzit.

Toată ziua ne plângem de administrațiile centraliste care deservesc interese de grup, realizând de cele mai multe ori activități de acoperire a mizeriei astfel generate. Suntem deja plictisiți de pseudo-activitățile culturale care, cică, sunt pentru noi, dar nu au nimic din culoarea locală, istoria și tradiția locurilor. Sunt mai mult de imagine, așa cum am putut vedea chiar aici, chiar nu de mult, cu ocazia Zilelor Aradului.

Și atunci, iată, vine o asociație necunoscută, provincială până la plăsele, să ne arate cam cum și ce ar trebui făcut pentru cei care chiar doresc să trăiască bine și frumos pe aceste meleaguri. Spun asta și pentru că, după surpriza inițială, m-am pus pe documentat și am realizat că da, e cum spun: colaborează și fac acțiuni care nu parazitează, ci subliniază specificul local.

Așa că eu vă recomand tuturor interesați și care aveți timp, să trageți azi o fugă până la Livada. Să vedeți ce se poate face dacă este interes, bun simț și spirit liber. Chiar dacă Livada nu face parte strict din micro-regiunea celor două Crișuri, dar, din câte am observat, este implicată chiar activ în asociație.

Și ca să revin de unde am plecat – obicei mult practicat în aceste locuri – încă ceva din experiența și amintirile mele personale. Da, Livada și Sânleani, chiar dacă nu fac parte din micro-regiune, au devenit mai demult legate de ea. Prin anii șaizeci a început exodul din aceste sate, plecarea în orașele mai mari din jur. Foarte mulți, așa cum s-a întâmplat și cu familia mea, la început se mutau – era mai ușor și mai ieftin – în localități suburbane cum au fost și sunt Livada și Sânleani.

Iar ce au găsit atunci acolo i-a făcut să înțeleagă ce bine au nimerit. Din păcate, populația șvăbească a plecat, dar a lăsat prin locurile acestea ceva din spiritul de inițiativă și organizare, ceva din aceea seriozitate germană care explică performanțele economice, sociale și culturale ieșite din comun.

Gândindu-mă la asta, îmi place să cred că amfiteatrul din baloți de paie nu se potrivea nicăieri mai bine ca la Livada. Îmbină spiritul practic cu năzuința pentru interacțiuni valoroase și inedit distractive, asemănătoare oarecum cu vestitul Kirchweih.

Exact cum se întâmpla pe vremuri în aceste locuri bătute de soartă, dar ridicate peste banal de spiritul și inițiativa locuitorilor.

PS: Ceea ce nu prea înțeleg eu e treaba cu fânul. De ce fân dacă e paie? Dar atâta bai să fie, de la un moment dat nici nu te mai interesează, important e să miroasă bine…

Citește și:

Provocarea de joi, de la Livada: muzică, teatru, film, ateliere pentru copii, într-un amfiteatru ridicat din baloți de paie