Știri aproape ratate (35). Sună telefonul. Vin câinii. Toți vor să ne spună cât de roșie ne e țara!
E cu lacrimi de la început, în știrile aproape ratate de duminica asta. Povestea e de acum o săptămână. Am ratat-o eu, dar n-ar trebui să o rateze nimeni. E despre cum sună telefonul, cum vin câinii, cum speri că Dumnezeu le aude șoaptele, chiar dacă pare că le ignoră urletele.
Moartea pare, indiferent câte știri vin de aici, unicul martor atunci când se urlă de disperare în Gaza. Și se urlă. Se urlă.
Veștile din nordul Gazei sună așa: „Ambulanțele de pe drumurile distruse de război au început să se miște mai lent decât câinii, înnebuniți de război, care se reped să mănânce din carnea răniților. Ca să scape de colții lor, răniții trebuiau să moară înainte să-i ajungă câinii din urmă.”
Așa arată Gaza acum, cea mai vastă ruină din istorie; așa arăta în trecut:
View this post on Instagram
Se moare de foame în Gaza – de foame, frică, durere, bombe. Se moare de sete acolo, în fiecare zi. Nicio altă știre nu cred că mai contează dincolo de zecile de știri care vin din Gaza zi de zi, cu foame, frică, sete, durere, moarte.
Iliescu, un reportaj ratat, vocea omului de rând și telefonul care nu mai sună
Aici, în România, indiferent cât de rău ne e, ne e bine. Ne omoară lent politicul, administrativul, dar până la moarte ducem boala asta pe picioare, aproape inconștienți că o mai avem.
Nu murim de sete, de foame, nu ne omoară nici rușii, nici alți vecini și nu ne mănâncă încă câinii. Dar despre moarte e vorba și în România. Și despre moarte a fost vorba mai ales săptămâna aceasta: despre moartea unui fost președinte, despre toate viețile pe care le-a luat în drumul lui spre putere și despre toate instituțiile pe care le-a infectat.
„În acest spațiu gri, în vidul metafizic dintre două instituții și trei oameni, de nimeni asumat, se scufundă România reală, cu toate poticnelile și mojiciile sale.”
E un pasaj din reportajul ratat al lui Mircea Barbu, la groapa lui Ion Iliescu, iar textul acesta, pe subiectul înmormântării fostului președinte, mi-e cel mai aproape de inimă. Poate și pentru faptul că e un reportaj ratat, dar mai ales pentru faptul că acolo am găsit sinceritatea pe care o caut cu tot mai multă disperare.
Mai trec doar primul punct al unui scurt îndreptar al supraviețuirii ca reporter de teren în România, îndreptar pe care îl găsiți în reportajul ratat:
1. În România, n-ai cu cine.
Tot textul AICI .
Povestea inspirațională de unde a pornit tot reportajul până la ratare e mai jos:
A murit Ion Iliescu și, în ceea ce mă privește, cred că ar trebui, în sfârșit, să putem întoarce pe dos expresia asta: „Despre morți, numai de bine”. Să ne permitem și un „Despre morți, numai de rău”,
dacă nu ne permitem să facem reală mereu povestea asta a lui Remus Boldea din „Degeaba ai citit atâtea cărți”:
Realitatea e așa, cu un final care continuă să fie o rană deschisă:
După moartea fostului președinte, pesediștii s-au trezit scrupuloși nevoie mare, au amenințat că se taie singuri de la guvernare, din pricina modului urât în care s-au comportat cei de la USR, care n-au venit să-și ia rămas-bun de la Iliescu, au postat, într-un delir total, sfaturi morale pentru țara asta care nu-și respectă politicienii ce au sărăcit-o și par că mai au multe de zis pe tema asta.
Până și Adrian Năstase a găsit de cuviință să scrie pe blogul său personal și, desigur, și pe Facebook, despre Iliescu, tineri și Untold (AICI). Sigur, ceva e stricat în aerul țării noastre.
Vocea care mi s-a părut că a contracarat cel mai bine avalanșa pesedistă e a unui om simplu, aflat, cu o zi înainte de funeraliile naționale, în cimitirul unde urma să fie înmormântat fostul președinte:
„Așa, ca mort, da, merită, dar ca om…”
ATI, BOR, SUA, Rusia și puțin clientelism pentru eternitate
Au trecut oare cele trei zile de povești despre înmormântarea lui Ion Iliescu? Că ar fi cazul să ne întoarcem la moștenirile lăsate de cei care ne spun povești acum.
Să nu facem însă schimbări prea bruște, să trecem lin la cele ale noastre, care ne omoară azi, dar nu înainte de a ne ține în viață la ATI – pe unii cu grijă mai mare, pe ceilalți fără tub la oxigen:
Să rămânem la sistemul sanitar încă un pic, doar pentru a confirma, și tura asta de știri aproape ratate, că sistemul e mai bolnav decât noi – mult mai bolnav.
Știrea cu autismul, pe care o găsiți puțin mai jos, mi se părea că vine cel mai bine după tratamentul special de care a avut parte fostul președinte la ATI, în pofida vinilor pe care le are față de o întreagă țară.
Dar apoi a apărut ancheta celor de la Dela0 și am simțit mai bine potriveala dintre biserică și destinul României. Dacă Iliescu a luat cu el vina în mormânt, BOR-ul o poartă cu mândrie oriunde merge. Și merge peste tot.
Clientelism pentru eternitate: de ce finanțează statul român averea din străinătate a Bisericii
Aici e știrea cu terapiile pentru autism, ca să ne putem indigna, împreună, până la capăt.
Dacă ne bazăm că vin tinerii și ne vor scoate ei la capăt, că nu mai au multe în comun nici cu Iliescu, nici cu liderii comuniști, nici cu biserica, s-ar putea să ne înșelăm amarnic. E și vina noastră, n-am prea fost atenți la ei, crezând că toate copilăriile sunt inocente.
Dar numai inocentă nu a fost copilăria în România pentru mulți dintre aceștia. Acum vorbesc de Stalin și Kim Jong-un, văd în eroii lor pe Ceaușescu și primesc ordine de la ruși.
Pentru că tot veni vorba de paradisul copilăriei și România, pun mai jos o statistică care mi se pare că vine să completeze realitatea de mai sus:
View this post on Instagram
Cât de roșie ne e țara!
Și despre cât se mai fură din ea, mai jos este un episod din miile care se scriu în fiecare zi:
Investigații
Modernizare cu documente false la Aeroportul Kogălniceanu. România riscă să piardă zeci de milioane de euro
Românii de peste hotare și puțin de Trump
Tabloul României de după Iliescu e mai sus și, când îl privim, devine tot mai simplu să înțelegem de ce suntem în continuare țara europeană cu cei mai mulți cetățeni care locuiesc în afara României: 3,1 milioane, oficial.
View this post on Instagram
Era să uit să spun ceva despre Trump, orice, și m-aș fi simțit ieșită total din modă. Așa că am găsit știrea asta, care are de-a face nu doar cu America, ci și cu sistemul de învățământ, care nouă încă ne dă fiori:
View this post on Instagram
Nici despre AI nu am ajuns să citesc prea multe săptămâna aceasta. Acasă, la noi, nu suntem foarte atenți la lumea asta și nu-i de bine. O să o ținem dintr-un șoc în altul, dacă nu ne punem la punct cu inteligența artificială.
O să ne minunăm când vom constata că va trebui să dialogăm tot mai mult cu inteligența artificială, că vom da un interviu de angajare în fața acesteia, că ne va da afară tot ea. Acum credeți că nu-i posibil așa ceva, dar e deja real:
When Your Job Interviewer Isn’t Human
Sunătoarea, șofranul, singurătatea și câteva boli mai puțin imaginare decât le credeam
Problema e că inteligența artificială nu o să ne țină loc de prietenie și iubire, așa cum le înțelegem noi astăzi. Poate mâine ne vom uita cu alți ochi la ele și ne va fi mai bine. Astăzi, încă, suntem dependenți de ele. Fără prietenie şi iubire, la ușă ne așteaptă boala secolului, cu care încă nu știm cum să luptăm să nu intre prea devreme în viețile noastre.
Aproximativ 280 de milioane de oameni din întreaga lume suferă de depresie, dar doar patru antidepresive naturale au efecte la fel ca și medicamentele administrate în această boală: sunătoarea, șofranul, probioticele și vitamina D.
Chinezii luptă altfel cu depresia și stresul: cu niște suzete pentru adulți. Poate nu ar trebui să zâmbim superior, deși sigur ne vine. Poate ar trebui să ne uităm mai întâi la cifrele noastre, să vedem câtă realitate e acolo și câtă stă ascunsă dincolo de cifre.
View this post on Instagram
Mai rău decât cei care suferă de depresie s+ar putea să o ducă cei care suferă de oboseală cronică, pentru că mulți, chiar și medici, îi consideră bolnavi imaginari. Cercetătorii spun că nu e deloc așa și că oboseala cronică e o boală cât se poate de reală și, mai nou, cred că ar avea legătură cu genele. Încă nu pot explica de ce sunt mai multe femei care suferă de boala aceasta (de patru ori mai multe decât bărbații), dar cercetările sunt doar la început:
Scientists find link between genes and ME/chronic fatigue syndrome
Unele produse la care ne uităm peste umăr (și mai și râdem de cei care le iau) s-ar putea să ajute atât în cazul depresiei, cât și al oboselii cronice. De câțiva ani, creatina se numără pe lista suplimentelor obligatoriu de luat dacă vrei o viață sănătoasă și lungă. Cel puțin așa spun medicii sportivi, biochimiștii și, desigur, antrenorii de fitness:
Should You Take Creatine Even If You Don’t Have Fitness Goals? Here’s What Experts Say
La modă sunt, foarte la modă în România de astăzi, în alimentarele noastre, produsele bogate în proteine și etichetate ca atare. Atât de la modă, încât găsești chiar două standuri pentru astfel de produse — de la batoane proteice, la băuturi proteice, la prăjiturele, ba chiar la popcorn proteic — mai în fiecare magazin alimentar. Totul pentru a atinge un stil de viață ca-n reviste.
Ce uită să treacă producătorii cu caractere la fel de mari ca gramajul proteic e numărul de conservanți și alte ingrediente procesate, adică alte belele de prin ele.
Cam câte produse proteice poți mânca într-o zi fără să-ți fie rău? Puține:
I ate all the protein snacks I could stomach in a day. I’d rather be weak.
Am găsit și știri dintr-o lume mai bună: câteva picături de ochi te pot face să renunți la ochelari pentru cel puțin 10 ore. Mai e până să ajungă pe piață, dar s-ar putea să prindem și noi picăturile astea:
View this post on Instagram
Revin la obsesia tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte, doar ca să mai amintesc încă o dată că probabil o să fim prima generație care s-ar putea să nu murim, dar care — tineri și frumoși fiind pe mai departe — vom căuta să ne sinucidem din pricini de singurătate.
Câteva țări și-au făcut politică de stat din a combate singurătatea. Unele au pus pe picioare și magazine în care să mai poți vorbi cu un om, doi, dacă altfel nu-ți mai iese.
Seoul’s ‘convenience stores’ fighting loneliness
Natură, muzică, Italia și Dumnezeu
Nu doar cu oamenii nu o să mai știm cum să ne comportăm. În curând, nu o să mai avem nimic în comun cu natura. Nu o să mai știm să ne raportăm la ea defel. O să ne simțim tot mai siguri și singuri între betoane:
Human connection to nature has declined 60% in 200 years, study finds
Singurul lucru bun care o să ne rămână o să fie tot Dumnezeu. Am pierdut de mult legătura cu El. Invers, să sperăm că nu. Cu o poveste despre Dumnezeu trec la partea frumoasă a știrilor aproape ratate.
E o poveste despre un arădean, preot, scriitor și nu numai:
Eginald Schlattner: „Dacă Dumnezeu mă va chema, de data asta o să ascult“
Tot de pe Matca e și povestea asta din lumea ilustratorilor români de cărți pentru copii și adolescenți, un fel de Dumnezeu al copiilor. E atât de bine să stai pe acolo, într-o lume pe care n-ai mai accesat-o de mult. Nițel de paradis în câteva minute de citit răspunsurile unora care povestesc prin linii și culori.
„Prima dată trebuie să înțelegi personalitatea textului“
Aveam altă poezie pentru duminica asta, dar am decis că e bine să rămân aproape de cărțile cu desene. Mai jos e din cartea copilăriei mele. N-am avut multe pe care să le consider magice. Pentru copilul din mine, în „Cărțile cu Aplodor” e toată magia și toată evadarea.
(Gellu Naum- Cătțile lui Apolodor)
Dacă tot mai vreți să evadați undeva zilele astea, nu vă bazați pe linkurile mele. Nu am găsit nimic care să mă cheme și, mai apoi, cred cu tărie că vara ne obosește rău și că puțin odihnă e necesară, pentru că imediat vine septembrie, toamna, munca foarte serioasă. Nu putem să începem toate acestea gata obosiți de pe la concerte și party-uri.
Dar, dacă mai apoi, după ce v-ați apucat de treabă serios, aveți nevoie de vreo pauză, locuri unde să luați pauza sunt destule.
Eu deja mi-am pus câte ceva pe listă, pentru pauza viitoare.
Giana Nannini cântă cel mai aproape de noi la Verona, pe 13 septembrie, iar pentru cei care sunt îndrăgostiți de țara aceea, e un motiv suficient pentru o vizită. Biletele sunt, la ora asta, cam scumpe, dar Italia merită toți banii.
Dacă aveți drum prin mijlocul țării, un popas pe la Ploiești s-ar putea să sune chiar bine, mai ales dacă e pe 5-7 septembrie, la Republik Fest, unde vin Hooverphonic, Nneka, Subcarpați, Byron, Loulouse Lautrec.
Mai apoi, dacă ești deja îndrăgostit de ei, cei de la Jazz în the park se întoarc iar la Cluj, de data asta în centru, cu competiția lor, și ar fi păcat să nu intrați în jocul lor. Măcar până la Nannini.
Tot într-o pauză, puteți vizita și buncărul lui Tito (Tito’s Bunker), din Konjic, în Bosnia și Herțegovina. E cu Perjovschi pe acolo. C Lia şi cu Dan. E spectaculos pe acolo.
Comandamentul Militar de Război D-0, cunoscut și sub numele de Arca, ARK/D-0 și supranumit buncărul lui Tito, este un buncăr nuclear și a fost centru de comandă militară din perioada Războiului Rece şi e acum loc de expoziţii – Bienala D+o ARK.
Să nu plecaţi nicăieri însă fără puțin de muzică în căști. Săptămâna asta la mine în căşti mi-a spus poveşti şi Liya Shapiro:
Și fără un zâmbet din lumea animalelor? Nimic nu e mai frumos decât să stai și să te uiți la pinguini.
Sigur vă va cuceri acest video. N-are cum altfel, dacă ați ajuns să citiți rubrica asta și ați parcurs știrile mele aproape ratate până aici.
View this post on Instagram
Citește și:
Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!
Galerie foto
-
9
-
-
-
-
Pentru a vedea restul imaginilor din galerie, click pe o poză și folosește săgețile.
Comments are closed.
Comentariile portalului
Problema este a șoferilor care nu mai pot întoarce după bunul plac și a bicicliștilor care nu mai pot traversa pe bicicleta.
Pai aplicatia de ride sharing poate spune cu ce viteza circula pe tot traseul. Log-ul masinii la fel.
Chiar ar trebui și o consultare,și chiar un referendum. Menționez și zona Garii ,care este efectiv inundată,și care din păcate polarizează și boschetari,creând nesiguranță î (...)