Hai să încep cu administrația, că tre’ să recunoaștem, majoritatea dintre noi suntem obsedați să arătăm cu degetul conducerea orașului pentru tot ce nu funcționează în acest oraș. Într-un fel, până la un punct, avem perfectă dreptate. Uite de ce: erau în plan, la un moment dat, vreo șase mall-uri în oraș, deși era evident și pentru debilul satului că nivelul economic al orașului era și este departe de o asemenea necesitate. Au fost trei mall-uri, două au dat faliment. Acum sunt două unul lângă altul. Rămâne de văzut până când. Adică s-a început cu pasul final, în loc să fie crescută mai întâi pe bune, nu artificial, din pix, economia locală, puterea de cumpărare a arădeanului de rând. Cum? Păi, cum, n-avem fabrici de asamblare și de-astea? Aha, și salariul mediu la nivel de oraș, cam care este? Câte companii IT avem, de exemplu? Câte joburi office foarte bine plătite? Și nu mă refer aici la bugetari, pe posturi obținute pe pile politice. Oh, păi aici e problema. Ca să vezi! Și asta e doar partea economică.

Unde pleacă tineretul? Timișoara e pe cai mari, pentru că este un oraș universitar. A fost și Capitală Culturală Europeană. De ce nu se întorc tinerii la Arad după facultate? Să ce? Să asambleze cabluri în fabrică? Cum a reușit Oradea, care nu e un oraș universitar mult mai strălucit decât Aradul, să devină mai tare decât Aradul? Simplu, turism. Economia și turismul se susțin reciproc: turismul poate să însemne chiar economie, dar și invers, căci turismul poate fi creat, chiar și de la zero. Să nu mai vorbim de cazurile rare în care potențial cultural-turistic există cu duiumul, doar că nimeni nu e în stare să-l fructifice. Cazul Aradului. În tot acest timp, ce s-a făcut la Arad? Ne căcăim de 20 de ani cu Cetatea, Ștrandul – cu care Aradul a fost faimos în toată țara – s-a dus de râpă. Dar avem două mall-uri mici și niște fabrici la periferie.

Partea culturală e și mai „interesantă” – și mă refer în mod expres la festivaluri –, pentru că nimeni nu observă, pare-se, că depinde masiv de cei doi factori de mai sus: economie și turism. Altfel nu merge, decât pentru un public din ce în ce mai redus în număr, eventual din inerție, din bani publici, pentru săraki, cu acces gratuit. Pentru mese și mase, cu mici și muștar, întru mediocritate sistematică. Pentru administrație, firește, e bine, e minunat, orice paranghelie e bună de strâns mâna votantului, mai ales în an electoral, când se înmulțesc dintr-odată evenimentele de toate felurile. Vă place? Normal că vă place, „sper să mă votați dacă mai vreți”! Și mai vor, și o să-i mai voteze. Proștii sunt majoritari, au fost și vor fi, n-ai ce să-i faci.

Dar atunci noi, ăștia, care avem pretenții mai mari, cei care vrem schimbare, dezvoltare ș.a.m.d., ce facem? Vrem, de fapt, pe bune? Sau e bine ș-așa, c-asta e? Aici e marea problemă a arădenilor în momentul de față, iar starea asta sedentară dusă la letargie nu face altceva decât să înfunde și mai mult orașul în derizoriu.

„În orașul ăsta nu se întâmplă nimic”, spun mulți, și o spun des. Se referă la evenimente culturale… care sunt, de fapt și din fericire, chiar o grămadă. Cine zice că nu, ar fi cazul să-și scoată doar capul din fund sau să și-l lase acolo, că acolo-i e locul.

Dar ce se-ntâmplă, doctore? Se întâmplă următorul lucru: sunt organizate niște evenimente culturale, multe chiar superbe, după care mulți dintre noi tânjeam mai demult și pentru care mergeam în alte orașe și alte țări, ca să constatăm că la ei se poate. Particles, Jazzar, FARAD, Media Art Festival, Discuția secretă, Conferințele Dilema Veche, FITN, FITCA, Underground (anul acesta, din nou, după 12 ani de pauză), Gala de Operă, Rock Simfonic, SYA (inițial Symphonic Experience), Noaptea Albă a Galeriilor, Les Films de Cannes a Arad, Filmtettfeszt, Rock Maris, Folk Maris, Bulci Fest, Picnic Festival, Street Food Festival sau AOA – da, cel din urmă e cam foarte mainstream și oferta per ansamblu, înțelegând aici inclusiv opțiunile de petrecere a timpului, este extrem de scăzută (până și Zilele Aradului este un eveniment mai ofertant în acest sens). Dar… de undeva trebuie să crească orice festival care se vrea mare. Dacă chiar vrea și are cu cine, dar mai ales, pentru cine. Sziget, de exemplu, a fost un minifestival studențesc – doar că asta la începutul anilor ’90, ce-i drept. Untold a pornit ca un festival exclusiv de muzică electronică – anul acesta vine și Lenny Kravitz.

Majoritatea evenimentelor arădene enumerate mai sus (încă) au și un public mai mult sau mai puțin numeros, totuși. Pentru nivelul Aradului, cel puțin. Mai nașpa e când ne comparăm cu alte orașe. Dar, în orice caz, nu putem spune că orice eveniment cultural e un „dezastru” în Arad. Festivalurile de teatru sau evenimentele Filarmonicii, în primul rând, au noroc cu un public fidel și cult.

Chestia e că majoritatea dintre cele enumerate mai sus și multe altele sunt cu intrare gratuită (!), finanțate parțial sau total de administrația locală.

Evenimentele cu acces liber n-ar fi o problemă în sine, dacă nu ar fi în dezavantajul major al evenimentelor cu bilete de intrare. Problema e că se strică balanța.

Problema intervine când publicul este înăbușit de o multitudine de evenimente gratuite – inclusiv o grămadă de evenimente populiste, Ziua Administrației, Târgul de Crăciun, Târgul de Paști, Festivalul Vinului, Festivalul Familiei sau FlorAR, ca să nu mai spun de cele religioase (tot mai multe în Arad) etc. –  și ignoră, astfel, evenimentele culturale valoroase. E simplu: majoritatea arădenilor participă la bâlciurile și târgurile de trei lulele, iar evenimentele culturale valoroase rămân cu aproximativ același grupuleț de maxim 200-300 de oameni.

E un cerc vicios, fără scăpare. Din cauza cui? Nu, nu din cauza administrației.

Administrația locală, de altfel, chiar are obligația morală să susțină financiar cultura, așa cum are obligația să susțină educația. E același lucru, practic, cu condiția ca accentul să fie pe calitate, diversitate și creativitate.

Problema e că arădenii, în marea lor majoritate, nu (mai) sunt curioși să investească în cultură.

Deși, culmea, vor cultură, comentează că nu e, dar când e, parcă nu mai vor.

Iar pentru că nivelul economic e cum e, nici nu prea mai e cine să susțină cultura cu adevărat. Cei care puteau, au plecat demult sau urmează să plece. Cei care au rămas și, unii dintre ei, se mai și încăpățânează să organizeze ceva nou și WOW, se vor trezi ori fără public, ori nu vor avea încotro, vor fi nevoiți să acopere investiția cu finanțare publică oferită de administrația locală (și de ce n-ar face-o, din moment ce chiar sunt fonduri în acest sens la Centrul Municipal de Cultură sau Centrul Cultural Județean?), doar că vor fi nevoiți în cele din urmă să facă evenimentul cu acces gratuit. Pentru mese și mase, așa cum îi place administrației locale. Iar pentru administrație locală nu contează decât cantitatea, iluzia creată că se întâmplă chestii.

Dar și mai interesant e că până și acei arădeni care susțin că parcă ar participa, până la urmă, rămân acasă.

E o mentalitate defectuoasă care consumă din interior orice impuls vital urban și cultural, o fiță a nehotărâtului leneș.

Pentru că nu suntem în stare să susținem – cu prezența, măcar – inițiativele culturale care contează cu adevărat. Și nu e un „fenomen” de azi, de ieri. În 2017, la Arad a venit regizorul nominalizat la Oscar, Lenny Abrahamson. Au fost doar o mână de oameni prezenți în sala cinematografului Arta. La concertul faimosului actor și cântăreț Kevin Costner (dublu premiat la Oscar) din 2009, Primăria a fost nevoită pe ultim moment să anuleze intrarea pe bază de bilete, dar abia au participat chiar și cu intrare gratuită câteva sute de oameni.

Poate, problema majoră e că, realmente, suntem deja prea puțini ca să facem diferența. Cărora chiar să le pese de cultură.

Sunt folosite, în schimb, tot felul de pretexte și acuzații, începând cu „organizatorii sunt de vină!”. Dacă un eveniment este organizat în toiul verii, nu e bine, „e prea cald”, plus că e sezonul de vacanțe și sezonul festivalier în alte orașe sau alte țări, „nașpa, nu puteau să-l pună cândva când nu suntem plecați?”, dacă nu e chiar în centrul orașului, „pfffoai, e prea departe”, dacă e primăvara sau toamna, e prea frig, iar dacă nu e gratis, e prea scump. Mai e și varianta aia cu „păi naiba a auzit de evenimentul ăsta”. Sau și mai bună e aia cu „naiba a auzit de trupa asta, deci nu mă interesează”.

De vreo 15 ani, de când acopăr jurnalistic majoritatea evenimentelor culturale, mă lovesc de toate aceste reacții. Din ce în ce mai pronunțat, pe an ce trece. Festivalul Jazzar, un eveniment superb, la care abia au participat câteva sute de oameni în ultima seară, în Cetatea Aradului, este doar ultimul exemplu. Ulterior, scuza și acuzația rostogolită pe social media a fost (și) acum că evenimentul nu a fost promovat suficient, cu toate că s-a făcut reclamă și în presă, și în social media, și în oraș.

Îmi amintesc că această acuzație a fost favorita generală și în 2016, la ediția a doua a festivalului Particles. „Nu s-a făcut destulă promovare”. Evident, un pretext al leneșului dezinteresat. Dar pe lângă asta, le-am auzit atunci pe toate celelalte, că era prea cald, prea departe, prea scump, prea „n-am chef”, prea „n-am auzit de trupa asta” ș.a.m.d.

Iată și o altă reacție tipică de arădean: am avut de dat câteva invitații (deci intrare gratuită) la SYA Experience, anul trecut, în mare parte au fost însă refuzate, ba pentru că era caniculă, ba pentru că era prea departe, ba pentru că, pur și simplu… „nu am chef să ies azi”. E drept, s-a anunțat pentru ziua aia și o furtună, spre miezul nopții, dar la 2-3 trupe puteau veni liniștit toți cei speriați de ploaia nocturnă.

Situația e similară cu reacțiile și acuzațiile de care mă lovesc și eu de ani de zile, nu în calitate de organizator de evenimente, ci de ziarist. Am auzit de n ori că în presa locală nu este promovată suficient cultura. Hai sictir! Dincolo de promovarea pe alte site-uri de știri + social media, pe Special Arad, în mod special, promovăm cât se poate de mult inițiativele și evenimentele artistice, scoatem cu insistență aceste știri și articole în evidență chiar și atunci când știm că ele nu vor fi la fel de accesate ca accidentele, dezastrele sau alte cele de șoc și groază.

În realitate, cei care spun că nu există promovare, scroll-uiesc pe ecran și sar cu nonșalanță peste aceste știri, reportaje, cronici etc. până dau de sânge. Efectiv nu văd nimic din sfera culturală. Apasă un „Like” acolo, în cel mai bun caz, dar uită în secunda a doua despre ce era vorba. N-are rost să fiu contrazis, vedem „impactul” acestor articole zilnic, în datele statistice.

Firește, nimeni nu e obligat să meargă la evenimente doar ca să „susțină mișcarea” sau să bifeze ceva în agendă. Fiecare e liber să-și aleagă evenimentul care-i place. Așa că nu putem da vina nici pe arădeni pentru un dezinteres generalizat.

Festivalurile locale nu au prea mari șanse dacă se adresează doar și doar arădenilor. De asta ar fi important turismul și creșterea nivelului economic al orasului. Cu alte cuvinte, creșterea atractivității orașului din toate punctele de vedere, nu cu jumătăți de măsură. Administrația locală nu a fost în stare să capitalizeze potențialul cultural-turistic al Aradului deja de trei decenii de la Revoluție încoace. S-au făcut pași mărunți abia în ultima perioadă (să vedem ce va fi cu Muzeul MARTA), dar, pe de altă parte, anumite inițiative au eșuat înainte să înceapă cu adevărat (vezi Săgeata Verde). De ce, oare? Incompetență, miserupism sau nonacțiune deliberată? Turistii, clar, nu aduc voturi. Arădenii care se mulțumesc cu târguri și bâlciuri, în schimb, votează la greu. Ergo, Primăria și Consiliul Județean favorizează evenimentele cu acces liber.

Pentru administrație nu contează nici măcar faptul că își sabotează singură evenimentele, ca să nu mai vorbim de sabotarea inițiativelor private, cofinanțate tocmai de administrația locală. Jazzar, anul acesta, confinanțat din bani publici, s-a suprapus cu Folk Maris, finanțat din bani publici. Anul trecut: SYA Experience, susținut de Consiliul Județean Arad prin Centrul Cultural Județean, a coincis cu Lipova Symphonic City, organizat de Centrul Cultural Județean. Sau tot Jazzar, tot anul trecut, a coincis cu Festivalul Internațional de Teatru Nou, dar și cu Particles. Citizeniții au reușit să reprogrameze festivalul Particles, în cele din urmă, noroc că trupele și invitații au fost receptivi la această schimbare de ultim moment. Cofinanțatorul, Centrul Municipal de Cultură, putea să evite suprapunerea evenimentelor, dar nu a contat, se pare, decât să fie cât mai multe evenimente, chiar și deodată.

Organizatorii, din punctul meu de vedere, fac o singură greșeală: știind toate astea (adică… ar fi bine să știe!), de multe ori se bagă în investiții prea mari, prea dintr-odată, în loc să crească un eveniment de jos, testând, fidelizând treptat publicul, iar din profit în profit să tindă spre mai mult. Și nu doar din punct de vedere financiar: când spațiul de desfășurare este prea mare pentru un public redus, discrepanța este cu atât mai evidentă. O locație mică, umplută până la refuz dă însă mult mai bine și chiar speranțe organizatorilor că, într-adevăr, e loc de mai mult. E o logică simplă: Start small, get bigger. Așa au crescut toate festivalurile mari. Și din lipsa unei astfel de strategii s-au dus de râpă multe dintre ele, chiar și în orașe mai mari.

E aceeași greșeală ca și cea comisă de administrația locală cu nivelul economic al orașului: se începe cu pasul final și apoi ne mirăm că ceva scârțâie. Dar… unde nu e creativitate și niciun strop de viziune și strategie, economică și culturală, nimic nu e. Întrebarea e dacă ar mai fi atractivă oferta așa. Fiindcă arădeanul vrea mult mai mult, dar ieftin sau, și mai bine, gratis. Așa a fost obișnuit, de vreo 20 de ani. Și, din lipsă de bani, nici nu poate mai mult.

În definitiv, totul depinde de marea masă. În cazul festivalurilor: de public. Dar unde nici măcar interes nu e…

…stați pe pace, este administrație locală, care vă dă evenimente populiste pe gratis! Așa că… Poftă mare la mici!