Trăim vremuri de campanie electorală, alea de tot se repetă din patru în patru ani, ca la bisecți. Uneori le resimt ca pe un anotimp, unul care apare o dată la patru ani și în care oricât de cald ar fi afară, ți-e tare frig în suflet. De ce? Pentru că ești mințit în față, mereu și mereu. Iar acum mă tot gândesc oare care dintre ei mă enervează mai tare și concluzionez că mă enervează toți.

În limbajul politic, e doar pre-campanie, dar e doar o chestiune de nuanță. În fond, campania începe cu primul asfalt aruncat direct peste pământ pe o stradă vai mama ei, pe un drum în care e chiar obligatoriu să se deterioreze asfaltul pentru a veni cu un alt strat după patru ani. Să se vadă că s-a făcut ceva…

Iar dacă iau la enumerat pe cei care mă enervează, sunt trei mari clase: politicienii deja în funcție care mai vor un mandat, apoi sunt candidații care știu din start că nu au nici cea mai mică șansă de câștig și nu sunt altceva decât „iepurași”, iar la final mă enervează electorii, cei care patru ani dau din plisc cât de rău ne merge dar în ziua votului nu au nici măcar decența de a se duce până la urne.

Mă enervează toți acești politicieni care-ți cerșesc tot la patru ani votul după ce patru ani n-au avut decât grija propriei familii, a garderobei, a destinațiilor exotice sau, în cazul multora, a fericirii amantei. Pe toți aceștia nu-i văd decât ca pe hoții de buzunare din tramvaie care-ți fură banii în timp ce ai ațipit, rupt de oboseală după opt, zece ore de lucru. Când te trezești iar n-ai nimic și nici nu știi cui să-i mulțumești pentru asta.

Mă enervează găștile alea de tinerei și nu numai care-ți pun în poartă tot felul de „flyere” în care satul tău amărât – fie el și Arad – arată de parcă ar fi un mic Dubai dacă-l vei vota pe „al lor”. Mă enervează primarii ăia pe care nu-i vezi de mai mult de trei ori pe an, dar în campanie oprește mașina și merge să strângă mâna băbuței de pe laviță. Mă enervează discursurile fără niciun Dumnezeu deși în fiecare este invocat tocmai Dumnezeu de parcă toți au absolvit teologia și și-au dorit să fie preoți când au fost mai mici. Mă enervează discuțiile alea de „birtul satului” în care se trezește câte unul, după cinci-șase beri, să-ți explice că știe el ce e mai bine pentru tine. Dar ăsta ne e satul, asta ne e țara…

Iar asta ne e țara și pentru că mii, zeci de mii, milioane dintre noi cei care ne simțim deranjați de toate astea, atunci când vine ziua votului, nu au decența de a se duce la urne. Că-i duminică și oricum nu se schimbă nimic. Aș putea fi de acord că nu se schimbă nimic, dar măcar aș vedea că ai făcut minimul efort de a încerca să schimbi cumva lucrurile. Chiar de-ar fi să-i ștampilezi pe toți. E dezarmant să vezi că cei deja pe funcții îți râd în nas la final și se simt victorioși în urma unui vot la care a participat cel mult 25 la sută din electorat.

Și de cine sunt ajutați aceștia? De „iepurași”… De candidatul ăla de doi lei, ăla care n-ar nici de doi bani speranță, dar se pune pe listă tocmai că i-a promis cel care câștigă că va avea grijă de el în cei patru ani care urmează. Cred că ăștia mă enervează cel mai tare pentru că sunt ăia care niciodată nu-și doresc victoria. Ei se mulțumesc mereu să mai ciupească câte ceva, atât la vot, cât și după.

Pentru că asta suntem de trei decenii încoace, un popor care ne place să stăm la ciupeală.

PS: Sper că au dispărut practicile cu votul dat pe trei mititei, sau pe o porție de fasole cu sau fără ciolan. Ar fi un mic progres, un mic pas înainte.