Continuăm cu partea a treia a seriei de articole dedicate Revoluției din decembrie 1989 din Arad, văzută și trăită de foarte aproape. Atunci nimeni nu se gândea la altceva decât că totul este o revoluție, că poporul s-a trezit și a luat atitudine. Despre lovitură de palat nu se vorbea, iar măcel nici atât. Cel din Timișoara fusese oarecum uitat…

Miliția, în misiune „civilă”  

Era, cred, trecut de ora 14,00 când am ajuns la „județeana de partid” și aveam o singură idee în gând: cum să fac cunoscut arădenilor ceea ce aflasem în legătură cu apa. Aveam impresia că eram singurul sau, în orice caz, printre foarte puținii care știau realitatea: apa nu era otrăvită, deci nu avea niciun rost să intrăm în panică. Cum să fac, totuși, să le spun concitadinilor mei ceea ce aflasem în biroul directorului de la „Apă”?

Am ocolit platorul din fața „județenei” unde era multă lume și cam multă agitație, pe care am pus-o pe seama zvonacilor (chiar de bună credință), ce nu apucaseră încă să răspândească diversiunea „apa otrăvită” lansată de televiziune așa că, îmi spuneam eu, se străduiau să transmită „informația”.

Eram conștient că nu aveam ce căuta în mulțime, iar la balconul de unde se vorbea, nici atât – între timp avusese loc „asaltul asupra palatului”, așa că nu se mai vorbea de pe scara de zugrav. Oricum nu m-a interesat niciodată nici scara, nici balconul. Eu nu mă simțeam capabil, atunci, să spun două vorbe. Ce-aș fi putut eu să spun acelei mulțimi, dornică de cuvinte mari și deștepte?

Am ocolit, deci, „județeana” prin spate, oprindu-mă lângă intrarea dinspre Liceul Sanitar. Mi se părea că este cea mai „grea” (importantă) dintre cele trei intrări principale în clădire.

Ca peste tot, și aici era multă agitație, situație în care mă vedeam greu ascultat, chiar dacă aveam ceva important de spus. Am încercat să-mi păstrez calmul pentru a putea „lua pulsul” locului înainte de a acționa. În câteva minute, un maior „de armată” a reușit să se impună în acea hărmălaie, de vreo două ori la rând făcându-și auzite ordinele.

Nu se adresa militarilor din subordine, ci acelor civili care se puseseră în slujba revoluției cum se spune. Iată omul căruia trebuia să-i spun despre apă, mi-am zis, oarecum bucuros că scăpasem de confuzia care m-a dominat până atunci (dar nu și de problemă!).

Avea multe de rezolvat acel maior căruia, din păcate, nu i-am reținut numele și nici nu știu ce i-a rezervat soarta după acele zile de decembrie… I-am „raportat” cât am putut de concis problema apei. Spre surprinderea mea, nu m-a expediat ci a întrebat scurt: „cum să anunț lumea?”.

În acel moment, în fața intrării a oprit o „Dacia” a Miliției și i-am spus domnului maior prima idee pe care am avut-o: mașinile Miliției să meargă prin cartiere și să liniștească populația, comunicându-le prin portavoce că apa nu este otrăvită. Mi se părea o idee năstrușnică să trimiți mașinile Miliției într-o „misiune civilă” și, sincer, mă așteptam să fie primită cu ostilitate. N-a fost așa.

Un subofițer de Miliție i-a spus domnului maior că mai sunt cinci mașini de la „circulație” pe care le va anunța prin stație și vor porni prin cartiere. Mult mai târziu am aflat că într-adevăr așa s-au petrecut lucrurile și, de ce n-aș spune-o?, mă bucur că am putut fi de folos, măcar în acest fel, concitadinilor mei.

Imediat ce-a pornit mașina Miliției din fața porții, domnul maior m-a „luat la întrebări”: cum mă cheamă, câți ani am, dacă am făcut armata…

Probabil mulțumit de răspunsurile primite, mi-a „ordonat” să organizez un dispozitiv de pază în spatele „județenei”. „Acolo suntem descoperiți, circulă cine vrea și cum vrea, iar eu nu am militari suficienți”. Apoi a venit cu mine în spatele „județenei”, mi-a arătat câteva puncte pe care le considera importante în zonă (din punct de vedere al „apărării dispozitivului”) și mi-a mai dat vreo două, trei sfaturi. Apoi, executarea.

Ceea ce am și făcut, luându-mi rolul în serios și, spre uimirea mea, fiind luat în serios de toți cei ce-au fost alături de mine în acel „dispozitiv”.

O revoluție se face și din dispozitivul de apărare

Avea dreptate domnul maior, era multă vânzoleală în spatele „județenei”. Centrul fiind blocat de demonstranți, circulația se transferase pe străzile paralele. Și-apoi, mai era și nelipsita mulțime de gură-cască, curioși pasivi ce voiau doar să privească de la distanță ce se întâmplă.

Vânzoleala aceasta putea fi prietenoasă ori ba, dar, cu siguranță, într-o situație mai specială putea fi extrem de periculoasă, atât pentru cei din afară, cât și pentru cei dinăuntru. Tocmai o asemenea „situație specială” avusese în vedere domnul maior când a dorit să fie organizat „dispozitivul de apărare”.

În realitate, era vorba de niște „filtre”, de controlul circulației, de limitare a aceasteia la nivelul strict necesar, eliminându-se în acest fel posibilitatea infiltrării cuiva în vederea unui atac al neprietenilor. Domnul maior îi numea „ăștia”, dar pentru noi, cei din „dispozitiv” era clar că este vorba de securiști. Începuse psihoza…

Am trecut, așadar, la treabă. Mai întâi, o „trecere în revistă a efectivelor” de care dispuneam, făcută scurt, printr-o constatare: „Bun, deci ăștia suntem”. Apoi am purces la blocarea șoselei și a trotuarelor cu niște bănci. Gata cu promenada! Nu mai trecea nimeni fără vreun motiv serios. Mai ales mașinile. „Atenție mare: cu o rafală trasă dintr-o mașină vă termină pe toți!” – mi-a atras atenția domnul maior.

Dacă bine îmi amintesc, la început am fost vreo zece, poate doisprezece inși acolo, în spate. Nu-i cunoșteam decât pe Vasile, un coleg de serviciu venit cu bicicleta din comuna în care locuia (biciclată ce va rămâne câteva zile în curtea „județenei”) și pe Sandu, fost coleg, un subinginer ale cărui inovații fuseseră pur și simplu furate de conducerea fabricii în care lucraserăm.

Pe ceilalți nu-i cunoșteam și nu le-am reținut numele, deși de trei ori am predat revoluționarilor din interior tabele nominale, dintre care două le-am scris cu mâna mea. Tare sunt curios să aflu ce s-a întâmplat cu acele tabele. Îmi amintesc doar că era un băiat ce spunea că lucrează în construcții, cam de vârstra mea (34-35 de ani), ceilalți fiind copii de cel mult 18 ani, toți entuziaști și foarte curajoși.

Doi dintre acești puști au venit cu o „mobră”. I-am întrebat dacă nu ar fi dispuși să patruleze cu „mobra” pe faleză, între Perla și hotelul Parc. Au acceptat fără reținere sau teamă și nu am cuvinte să le mulțumesc pentru curajul lor. Știindu-i pe faleză, noi, ceilalți, ne-am putut vedea de treburi mult mai liniștiți. De altfel, la fel de curajoși au fost și ceilalți puști care au reușit să oprească vânzoleala cu tact nebănuit, cu fermitate, fără niciun incident.

Trebuie să spun însă că oricând erau dispuși și pregătiți să lupte, la propriu, pentru îndeplinirea misiunii. Bine că nu a fost cazul.

Pentru că nu prea ne cunoșteam între noi (și, desigur, nici uniforme nu aveam), am decis să ne punem niște banderole pe brațe. Cum nu aveam banderole, am improvizat: mi-am scos maioul și l-am rupt în fâșii. Mai târziu, cineva a adus un drapel din care ne-am făcut banderole tricolore. Nu știu dacă ceilalți colegi de „dispozitiv” mai păstrează banderolele cu pricina. Eu o păstrez pe a mea, cu același nod, ca pe o amintire sfântă.

Primul „prizonier”

Orice război este un „spectacol” la care participă „actorii” principali, dar și mulți „figuranți”. Sigur, valoarea de ansamblu a „spectacolului” este dată de calitatea „actorilor” din prima linie care, de altfel, primesc și onorurile – iar cei care scapă cu viață chiar se bucură de ele. Că printre aceștia se mai fofilează și alții, care nici măcar „figuranți” n-au fost, este o altă problemă.

În orice caz, chiar dacă n-a fost un război în adevăratul sens al cuvântului, cam așa s-au petrecut lucrurile și în „spectacolul” arădean din decembrie ’89. În prima linie au fost, evident, cei care au intrat în „județeana de partid”, cei care s-au implicat direct chiar înainte de fuga lui Ceaușescu. Ceilalți, noi, care-i ascultam, apăram sau păzeam, am fost simpli „figuranți”. Despre profitori, altă dată. Ei au urmărit „spectacolul” din fotoliile de acasă sau, poate, mai sperioși fiind, de sub calorifer (cunosc un caz concret).

Revoluție în spate, dar fără spate

Nu mult după ce „dispozitivul de pază” a început să funcționeze, mi-am dat seama că nu aveam un „spate al frontului”. Că țigările ne erau pe terminate, treacă-meargă (după câteva luni de abstinență am reînceput să fumez în acea zi!), dar nu aveam apă, iar unora ne era și foame. Cei dinăuntru nu se gândeau, probabil, la aceste probleme cu care ne confruntam noi, cei de afară, și cred că „amănuntul” îi scăpase și domnului maior.

Oricum, nu mai puteam lupta cu setea așa că, după ce am făcut o chetă, împreună cu „constructorul” (băiatul ce spusese că lucrează în construcții), am plecat să cumpărăm apă și țigări. Ne-am oprit la resturantul „Cazino” unde am văzut câțiva oameni la una dintre ușile laterale. Am cerut și noi, ca și ceilalți, apă minerală și țigări, de toți banii ce-i adunasem (nu prea mulți, evident).

Vânzătorul însă, ne-a cerut… sticle la schimb, deși îi spusesem de unde venim și ce facem. „Constructorul” s-a înfuriat atât de tare încât a reușit cumva să-l înduplece pe vânzător să renunțe la ideea de sticle la schimb. Nu și la garanție, desigur. Dar a fost bine și așa. Aveam apă și țigări, deci ne puteam vedea de „misiune”.

Mi se spune, la un moment dat, că la una dintre baricade – cea dinspre Institutul de proiectări – sunt ceva probleme cu un „recalcitrant”. Puștii de acolo, dragii mei puști, și-au luat misiunea în serios și nu l-au lăsat să treacă de baricadă pe un domn ce spunea că este director „la pâine”.

Domnul cu pricina era la volanul unei „Dacii” și avea alături o doamnă sau domnișoară. Întrucât motivul invocat nu mi s-a părut cu adevărat serios pentru a mișca baricada, nu i-am permis trecerea, fapt care, cu siguranță mi-a atras o grămadă de sudalme… dospite. Nu știu dacă acel domn a fost sau nu directorul „de la pâine” dar am convingerea că, dacă ar fi fost în locul meu, ar fi procedat la fel ca mine. Iar dacă s-a supărat, îl privește.

Când ziua se îngâna cu noaptea – moment pe care, în altă ordine de idei, l-am considerat totdeauna ca fiind al îndrăgostiților – un domn cam de vârsta mea, mă anunță că îmi pune elevii la dispoziție. Nu prea am înțeles despre ce elevi este vorba. Nu aveam nevoie de (alți) copii, ci de oameni maturi. Însă, după ce mi-a spus că este antrenor de karate am înțeles despre ce elevi este vorba așa că l-am rugat să se ocupe de parcul din spatele „județenei”. Pur și simplu mi se părea că acel parc ne poate fi un mare dușman întrucât putea adăposti tot felul de neprieteni.

În câteva minute, „dispozitivul” a fost ocupat, tinerii karatiști răspândindu-se prin întunecimea parcului. Și nu fără rezultat. După o vreme, mi-au prezentat un individ cam de 30 de ani, îmbrăcat într-o scurtă de culoare kaki (dar nu militar), blond, cu mustăcioară, pe care l-au surprins „bântuind” prin parc. Privindu-i fața, mi-am dat seama că băieții l-au și „interogat” puțin. Evident, nu m-am supărat pe ei. Dimpotrivă, i-am admirat sincer pentru curaj și inițiativă.

Cât despre „prizonier” (încă nu se vorbea despre teroriști), trebuie să spun că l-am predat militarilor aflați la intrarea dinspre Liceul Sanitar, mai exact domnului maior.

N-am auzit să se fi vorbit ceva despre vreun „terorist” prins, dar nici despre vreo explicație a „excursiei” acelui individ, noaptea, prin parcul din spatele „județenei de partid”, exact în acele ore critice. Cum nu este singura enigmă rămasă în urma revoluției, nu sper să aflu ceva nou nici despre aceasta. Dar tare aș vrea să-l reîntâlnesc pe domnul maior. Sau, de ce nu?, pe „excursionist”, dar nu noaptea, în parc…

Citește și: Revoluția Română din 1989 | Cronologia elementară sau de ce uitarea e riscantă

Citește și prima, respectiv a doua parte:

• 34 de ani. Ce-a fost: măcel, revoluție sau lovitură de palat? – prima parte

• 34 de ani. Ce-a fost: măcel, revoluție sau lovitură de palat? – partea a doua