Enola Day – Leșe-n ofsaid, Leșe lesen, în ungurește





„La om nu-i place să-i spui adevărul în față, pentru că el nu vrea să recunoască în față adevărul. Preferă o minciună agreabilă. El, în sinea lui, știe ce hram poartă. Așteaptă de la tine o iluzie, nu un diagnostic” (Grigore Leșe)
Ar fi de râs dacă n-ar fi de plâns: Grigore Leșe, la o discuție TV a spus că o melodie românească este de proveniență maghiară. Dacă ar fi fost doar atâta, mai treacă-meargă, numai că Domnia Sa a afirmat acest lucru despre cântecul intitulat: Așa-i românul.
Vă dați seama? Cum adică să fie ungurească din moment ce ne spune cum este românul?
Reacțiile au venit spontan, presa s-a umplut pe nesimțite cu presupusa enormitate spusă de Leșe. Și nu oricând, ci tocmai de 1 Decembrie. N-are rost s-o mai nuanțăm, interesant este că reacțiile nu au fost tocmai cele așteptate. Normal, Furdui Iancu și Veta Biriș și-au exprimat indignarea și au spus câteva cuvinte despre Leșe care aveau scopul să spună mult mai multe decât spuneau. Numai că au fost și voci care ziceau ceva de genul: și ce-i cu asta? Ba, unele voci au mers mai departe, spunând: tot ce-i posibil.
Vă dați seama? De 1 Decembrie, înaintea anului electoral în care mulți dintre români așteaptă victoria zdrobitoare a Alianței Aurite plus Șoșoacă. Cum adică? Se poate una ca asta?
Până aici am creionat doar atmosfera în care cade o afirmație simplă a unui doctor în muzicologie. Pentru că, da, e bine de știut, Leșe nu este un oarecare rapsod de muzică populară, ci un pasionat avizat al folclorului care s-a înscris la 36 de ani la o facultate în domeniu. Nu este interpret de muzică populară obișnuit, nu trăiește din asta, nu se duce la nunți și chermeze bine plătite, ci se produce la concerte de ținută, cu invitați de marcă, plus că mai predă etnomuzicologie și la facultate.
Spre deosebire de cei care doar vorbesc, omul chiar se pricepe.
Dar ca să ne înțelegem: problema aici este nu de muzică, știință sau alte cele, ci este cea veche, arhicunoscută. Da, Dom’le, problema este din nou cu ungurii. Dacă spunea că este o influență slavă sau grecească, eventual, albaneză, nicio problemă, dar tocmai ungurească…
Treaba e însă cu dichis. Indiferent de situația actuală și de interesele politice de moment, conviețuirea româno-maghiară pe aici, prin partea mai vestică a României, este cam milenară. Nu intrăm totuși în istorie, nu de alta, dar istoria știută de cei mulți nu are nicio treabă cu știința, ci doar cu ideologiile de partid și stat din ultimul secol. Ajunge doar să ne gândim la faptul că melodia discutată a devenit atât de cunoscută și iubită, cu text ”adaptat”, datorită Cenaclului Flacăra, inventat și regizat de acel Păunescu despre care se uită mai nou că a trebuit s-o ia la sănătoasa pentru a scăpa de furia celor revoltați din acel Decembrie pe care nu îl sărbătorim încă.
Ajunge doar să spunem că în cultură nu e ca în politică: aici amestecul este firesc și, de obicei, „multilateral dezvoltat”. Influențele se simt și la o adică sunt chiar binevenite, îmbogățind culturile. O cultură izolată și care nu este înconjurată, influențată de alte culturi, moare.
Dar fiindcă suntem la folclor, un domeniu deosebit al influențelor reciproce, e bine de știut că marele Bartók – născut de altfel la Sânnicolau Mare, în Banat – și urmașul său Kodály au studiat aceste influențe româno-maghiare și invers încă de pe acum un secol. Au și colecționat melodii de toate felurile, nu doar ungurești, piesa pentru pian Dansuri populare românești fiind scrisă de primul încă în 1915. Piesa – se poate asculta pe YouTube și în variantă orchestrală – are șase părți, intitulate după cum urmează: 1. Jocul cu bâta, 2. Brâul, 3. Pe loc, 4. Bucuimeana, 5. Poarga românească, 6. Mărunțelul.
Și este una dintre cele mai cunoscute și populare compoziții ale lui Bartók.
Și ca să încheiem: supărarea că în cultura noastră sunt elemente împrumutate din alte culturi, dăruite de fapt, este fără sens, prostească chiar. În loc să ne bucurăm de aceste daruri, să le transformăm în har, noi ne închidem în ideologia excepționalismului propagat din rațiuni de putere, exploatat de mai marii dintotdeauna doar în interesul lor, niciodată în interesul celor mulți. Și cu atât mai puțin în interesul realității și al adevărului.
În loc să sesizăm și să ne bucurăm de aceste daruri care ne leagă, noi insistăm pe manipulările care încearcă să ne despartă.
Primul meu contact cu adevărata cultură română, nu cea prezentă în documentele de partid, s-a produs în Suciu de Jos, la câțiva kilometri de satul natal al lui Grigore Leșe. Nu aveam încă 12 ani și eram în vacanță în satul profesoarei mele de română și dirigintă, cea care, în timpul anului, mutată într-un sat complet unguresc, stătea la noi. Cât am stat acolo, am fost ținut ca în palmă, doar așa din dragoste și din dorința ca să mă simt cât mai bine la ei. A fost colțul de rai al copilăriei mele.
De atunci pentru mine există un singur reper pentru a judeca omul: dorința lui de bine.
Și apropo, videoul final prezintă o formație ungurească specializată în folclor unguresc, inclusiv al ceangăilor, puternic influențat de muzica tradițională românească. Și nu, nu e o greșeală: în Ardeal se spunea corindă, chiar și în ungurește…
Comentariile portalului
Se pare că v-a scăpat un detaliu! Nu doar mai marele județului a fost cel dintîi la primirea luminii, ci chiar pupila sa a fost cel care (...)
Mai este o întrebare; de ce a secretizat cnsas nota!? Din articolul de pe g4media se înțelege ca cnsas e prima oară când face asta.
E normal ca politicienii sa fie primii care au acces la impartitul luminii, trebuie să lumineze calea spre furt!