Sunt… un surdo-mut în ceea ce privește fotbalul. Mi-a plăcut până în clasa a opta să stau în poartă. Cumva îmi plăcea rolul de „ultima redută”. Apoi m-am apucat de baschet și mi-a plăcut într-atât de mult încât am suferit mult pentru jocul acela. Mi-am rupt un nerv de creștere și ambele oase ale piciorului drept. Luxații și entorse, le-am pierdut numărul.  Dar am continuat și continui cu acest sport pentru că îl ador.

Revenind la fotbal, mă uit la UTA și meciurile naționale, cam atât. Poate mai prind o finală de CL, dar doar dacă s-a uitat televizorul pe postul respectiv. În schimb , la știri mai văd faze controversate în care se acordă penalty. Pe reluare se văd niște simulări crase, penibile, de la jucători care au impresia că aduc plus valoare jocului. Nu pot finaliza faza printr-un gol, știu și ei asta, dar nu își asumă decizia măcar de a încerca să dribleze portarul, sau să încerce un șut plasat. Nu. Ei se aruncă pe jos la cea mai mică adiere, apoi strigă din toți rărunchii, arătând către portar, mișelul, cum l-a faultat și cere penalty.

Penalty-ul se acordă, iar acesta este transformat, ambii jucători sunt eroi, cel care a reușit să smulgă penalty-ul și cel care l-a transformat. În timp ce portarul are o privire pierdută. La flash-interviuri aceiași „eroi” vorbesc de dedicare, de efort etc. , iar eu mă uit cu scârbă la nedreptățile comise. Știu, fotbalul se joacă pe goluri, dar parcă prea s-a „murdărit” de tacticile acestea. Mi se pare o lipsă de onoare.

Am început acest articol în acest mod pentru a putea face o analogie cu modul în care sunt tratate persoanele cu dizabilități.  Pentru a arăta vinovații fără vină care suferă din cauza unui sistem care caută o scăpare ușoară, caută penalty-ul salvator în „așa e legea”.

Când vine vorba despre persoanele cu dizabilități, în România, parcă am vorbi de o categorie socială care singură și-a ales acest drum al nesfârșitelor acte, al comisiilor, al programărilor la medicii de specialitate, al zecilor de drumuri făcute anual, cozilor imense, doar pentru a obține o amărâtă de foaie pe care să scrie:  „într-adevăr acest om este orb” sau „îi lipsește o mână, un picior” etc…

Unii medici trec peste ce este uman posibil și îsi ajută pacienții, reușesc, cumva, ca într-un sistem supraîncărcat de birocrație și defectuos, să-și creeze un alt sistem, la limita legii, pentru ajutorarea celor în nevoie. În schimb, cei care ar putea cu adevărat să ajute persoanele cu dizabilități, în speță, politicienii, se fac că nu văd, nu aud, nu știu.

Legislația supraîncărcată de birocrație umilește în cel mai cras mod persoanele cu dizabilități din Romania, trimițându-i peste tot pentru a se putea întocmi un dosar. Toate actele trebuie adunate de peste tot, puse într-un dosărel, aduse la o instituție și apoi se așteaptă venirea unei comisii.

Toate acestea se întind pe parcursul a mai multor luni, în cazurile fericite în care persoana cu dizabilități are norocul să aibă o familie alături. Nu ne putem pronunța în cazurile adverse în care nu există nici un apropiat.

Ideea principală însă, rămâne. Politicienii nu își mai asumă eșecul sistemului, ci se ascund în spatele lor, în spatele legislativului de parcă nu tot ei au puterea de a-l schimba.

Citește și: La spitale și policlinici, lifturi și rampe spre nicăieri. Până atunci, fiecare bolnav cum poate…

Foto: Freepik / vecstock