Este mult prea mult ca aceeași persoană sau același grup să administreze politic o regiune – mare cât o țară sau mai mică, să zicem cât un județ sau un municipiu – timp de două decenii. 20 de ani înseamnă prea mult pentru orice domnie, în condițiile unui fundament șubred pe care se sprijină, atât cât poate, orice construcție socială. Fundament care, datorită șubrezeniei, este mereu la cheremul grupului care deține puterea, încrengătură din care are de pierdut societatea, nevoită să se sprijine pe sisteme legislativ, administrativ, investițional, jurisdicțional și așa mai departe, profund virusate de interesele grupului aflat la putere.

Nu-i cazul, nici locul sau momentul să intrăm în analize privitoare la acest fundament. Dar putem, dacă nu cumva suntem obligați să spunem că atâta timp cât procesul legislativ, de exemplu, este rupt de marea masă a cetățenilor, la fel și investițiile, care nu țin cont de nevoile comunității în general și de cele locale în particular, câtă vreme justiția este înfăptuită cu o anumită reținere favorabilă grupurilor de putere, nu putem vorbi despre un fundament solid pe care se poate baza societatea noastră. Simțim șubrezimea fundamentului societății românești, în general, dar o simțim zilnic, poate mai accentuat, în Arad.

Practic, după 20 de ani de „domnie” – de fapt, domnie, fără ghilimele – și-au consolidat puterea și au transformat comunitățile în care domnesc în propriile „feude”. Unii, cei să le zicem, mari, și-au consolidat puterea prin legi, alții, cei locali, prin atragerea în jurul lor a unor lideri de grupuri din comunitate, care se bucurau astfel de anumite privilegii (de la finanțarea de la buget a publicării unor cărți, la susținerea unor afaceri și multe altele), toate plătite din bani publici.

Două sunt însă mijloacele prin care au reușit grupurile politice sau aleșii individuali să-și conserve privilegiile și să-și consolideze puterea. Primul dintre acestea – poate și cel mai important – este îndepărtarea de funcțiile politice eligibile a oamenilor onești și de valoare, a celor care chiar ar avea știința și voința de a activa onest în viața politică sau în administrație.  Oameni care ar fi intrat în viața politică nu cu gândul de a se îmbogăți cu orice preț.

Desigur, nu i-au  îndepărtat violent, pe față, oricât de tentantă ar fi fost o astfel de opțiune pentru unii dintre ei – să nu uităm amănuntul că acest proces de îndepărtare a oamenilor de valoare, a început încă din primii ani de după căderea lui Ceaușescu, ani în care Iliescu nu a ezitat să cheme minerii pentru o reglare de conturi cu protestatarii și partidele istorice, deci opțiunea violentă nu a fost doar una teoretică.

Îndepărtarea s-a produs însă mai subtil, prin întroducerea în arsenalul politic a scandalului, abjecției, nonvalorii, minciunii și așa mai departe, ceea ce nu doar că a scăzut încrederea populației în politic, dar i-a îndepărtat pe oamenii serioși de această lume. Astfel, au scăpat de pericolul unei concurențe „neloiale” venite dinspre o zonă a seriozității și competenței. Rarele excepții, cum pare a fi, bunăoară, Ilie Bolojan în Bihor, nu fac decât să întărească ideea.

Dar cel mai important element care le-a asigurat o domnie atât de lungă – sigur, sunt primari sau parlamentari cu vechime și mai mare, chiar în Arad – este teama insuflată cetățenilor. Teama de a li se împotrivi aleșilor, pentru că orice contracandidat devine pentru ei un dușman împotriva căruia se dezlanțuie, împreună cu tot aparatul de propagandă și represiune de care dispune. În plus, tot ce depinde de instituția pe care o conduce alesul sau asupra căreia are vreo influență, se va îndrepta împotriva contracandidatului. Cu cât este mai puternic contracandidatul, cu atât este mai puternic și mai mizerabil atacul.

Și nu doar împotriva contracandidaților se poate dezlanțui furia măreților aleși, ci chiar și împotriva celor care și-ar permite să nu-i laude prestația sau, Doamne ferește!, s-o critice. Iar celor care nu zic nici de bine, nici de rău, li se transmit tot felul de mesaje din care să înțeleagă că nu-i bine să susțină… pe cine nu trebuie. Și, dat fiind că nu oricine este croit să poarte mantia de erou și nici nu este făcut să lupte, mulți au cedat. Puțin câte puțin, până au ajuns la convingerea că fără alesul cu pricina nu se va putea merge mai departe. Se va sfârși lumea fără el, cel care „a furat, a mințit, dar a și făcut”.

Desigur, nu chiar peste tot se întâmplă așa. În unele județe sau localități poate fi chiar mai rău…

În Arad nu s-a ajuns atât de departe. Încă. Dar nu se știe ce ne rezervă viitorul în condițiile în care partidul care a domnit în județ și în municipiu aproape 20 de ani, sub diferite nume, este în mare suferință. Cu siguranță va continua campania de intimidare a alegătorilor neînhămați la căruța puterii. Nu a tuturor, ci doar a celor mai guralivi, a celor care ar putea coagula în jurul lor anumite „energii nefavorabile actualei puteri”. Celorlalți li se va aminti că nu există alt candidat „serios și cu experiență” sau altele asemenea. La cât de siguri sunt în continuare pe ei, este greu de crezut că se vor obosi să caute noi modalități de atragere a votanților.

Dacă vreți să citiți: Europarlamentarul Gheorghe Falcă – responsabil de pregătirea programului electoral al PNL pentru alegerile locale

Poate, după experiența din 2020, un anumit primar extrem de performant, își va pune un consilier personal să înființeze, așa, de formă, o filială de partid care să mai „fure” din voturile contracandidaților. Sigur, mișcări mai subtile vor fi făcute la nivel municipiu și de județ. Aici miza este mult mai mare, așa că și jocurile vor fi pe măsură.

Cu toate astea, ar fi posibil ca oamenii să își învingă teama insuflată de mult prea înfipții în funcții și bani publici. S-a întâmplat de atâtea ori ca îndepărtarea alesului de alegători să fie marcată până la urmă și la vot.

Dacă presiunea populară l-a dus la pierzanie pe cel ce își pregătea terenul să fie un fel de nou Ceaușescu, de ce nu s-ar putea mobiliza arădenii și să scape Aradul de micul Stalin în devenire? De ce nu s-ar putea ca alegătorii să le spună, prin vot: „vă ajung 20 de ani de putere!”? Orice este posibil. Chiar ca Erdogan să piardă alegerile în Turcia – unde opoziția a reușit să adune în jurul ei pe cetățenii sătui de „măreția” celui ce se credea noul sultan, contrar ideii că „nu există altul mai bun”.

Or, dacă turcii sunt aproape de a-l da jos pe cel ce a dezlănțuit o adevărată teroare împotriva oricărei forme de contestare, arestând fără reținere opozanți politici, jurnaliști sau lideri de opinie, orice este posibil și la noi.

Cum spuneam, la noi, până acum n-au avut curaj să treacă la astfel de forme violente de intimidare.