Întâmplarea face ca toată povestea să îmi fie familiară. Din mai multe puncte de vedere. Cu Lavinia Betea, autoarea volumului de „discuții” cu Virgil Măgureanu (vezi AICI), am mai spus asta, am fost colegi de an la facultate la Cluj, nemaivorbind de zilele revoluției despre care este vorba în această carte de „dialog”, în care ne-am intersectat aproape zilnic în efervescența comună de a transforma cele două ziare arădene în publicații libere și independente.

Am luat la cunoștință și de interesul ei de o vreme pentru istoria comunismului ceaușist, respectiv a evenimentelor care i-au pus capăt. Nu discut aici acest interes mai nou, totul depinde de atitudinea celui în cauză, orice, și cu atât mai mult în știința istoriei, se poate face bine sau rău. Dar istoria este un domeniu în mare suferință pe la noi, secolul trecut nu i-a făcut deloc bine, devenind rând pe rând „slujnica” politicului, un fel de domeniu în care propaganda de partid – indiferent care – se simțea și încă se simte la ea acasă.

Ceea ce totuși m-a pus în mișcare: schimbarea pe bani mărunți la Arad a unei povești complexe și complicate, transformarea unei prezentări de carte într-un show în care elementele vechi ale propagandei totalitare se îmbinau cu cele noi ale informației și divertismentului de doi bani de pe site-urile de socializare și puzderia de posturi de radio și televiziune online.

De altfel, presa din Arad, așa cum îi șade bine de o vreme, a trecut destul de subțire pe lângă fenomen, în fond nu e bine să te pui cu agenți secreți nici chiar dacă sunt ieșiți la pensie, însă chiar și așa a reușit să producă un moment de o penibilitate aproape incredibilă.

Sorin Ghilea, știți, cel cu Ghilea Show de la TV Arad, a purtat o discuție cu Virgil Măgureanu în Sala Ferdinand, înaintea lansării ceremonioase a volumului. Despre care, de altfel, Măgureanu a stabilit cu câteva zile înainte, la o emisiune tot de tv online, că nu doar Lavinia Betea este autor, nu e vorba de o carte de interviu, autor este și el, Măgureanu în persoană, în fond a mai scris și el cărți, este în continuare profesor universitar, care-i problema?

Insist pe acest moment fiindcă exemplifică perfect problema cu Măgureanu. Agent secret de peste cincizeci de ani, fostul Asztalos Imre, nu acceptă nicio ingerință în imaginea pe care și-a confecționat-o cu migală de-a lungul timpului. Vorbim de acea imagine de care Sorin Ghilea a fost efectiv vrăjit, numai că nu i-a clădit o statuie în direct. Dar nici măcar asta nu i-a fost de ajuns Domnului Măgureanu: îl corecta, reformula întrebarea în funcție de răspunsul de mult pregătit de dinainte. Cum ar veni, la Ghilea Show tot el era producătorul și regizorul și nu efervescentul Sorin.

Ghilea, sărmanul, radia de fericire, de parcă l-ar fi prins pe Dumnezeu de picior. Și într-un fel asta se întâmpla, îl gâdila sub bărbie pe cel care se crede peste toți, ajungând în cele din urmă în ipostaza de care s-ar fi simțit rușinați până și jurnaliștii-activiști de pe vremuri. Nu realiza, n-avea cum, că Măgureanu este specialist în dezinformare, nu în informare. Îi făcea jocul în cele mai mici amănunte, făcând, dacă se mai poate vorbi aici de așa ceva, jurnalismul de rușine.

Nu, Sorine, Măgureanu nu a spus nimic nou la acest, vorba vine, interviu. Că n-a fost revoluție, că a fost lovitură de stat orchestrată de forțele „străine”, înainte de toate sovietice, este locul comun al nostalgicilor din cele mai vechi timpuri. De la început, ca să fim exacți. Dar problema cea mare este că a avut cu cine. Și aici la Arad, în cel de al doilea oraș al României care a ieșit pe străzi după Timișoara. Fără ca sovieticii să facă ceva pentru asta. Întâmplarea este că și aici sunt mai informat ca majoritatea, având în vedere că la Orologerie lucrau absolvenți ai actualului Liceu pedagogic, atunci de mecanică fină și unde eu eram profesor, iar foștii mei elevi mi-au povestit ulterior circumstanțele exacte ale revoltei lor. Nu, nu se vorbea rusește pe atunci la Orologerie.

Nu mai insist, fiindcă nu cred că am pentru cine. Propun doar niște întrebări de jurnalist adevărat pentru un interviu adevărat cu Domnul Măgureanu. În care el să fie doar subiectul, nu și autorul.

Prima și cea mai importantă se referă la numele său. Când și de ce l-a schimbat din Asztalos în Măgureanu? Nu de alta, dar întrebarea asta deschide perspective ascunse de marele informator. Având în vedere că maestrul său de la începuturi, tovarășul Leonte Răutu, acționa de asemenea sub pseudonim, numele său real fiind: Lev Nicolaevici Oigenstein. A doua întrebare urma de aici: ce ați învățat de la primul dumneavoastră maestru, Leonte Răutu? Și legat de asta: v-ați distanțat de cercul intern al puterii ceaușiste la începutul anilor optzeci. Tot atunci, Leonte Răutu a fost tras pe dreapta. Este vreo legătură între cele două fenomene? Și dacă de revoluție vorbim: ce ați fost de fapt la procesul Ceaușeștilor, martor sau inițiator? Mai aproape de noi: de ce nu ați informat organele statului român, cu alte cuvinte pe Iliescu, de întâlnirile secrete, în calitate de proaspăt șef SRI, de la începutul anilor ’90 cu șeful KGB-ului de atunci, Evghenii Primakov?

Și așa mai departe, ca la sfârșit să îl întrebi de unde a avut milioane de euro pentru afacerile sale păguboase din zona de baștină, respectiv, ca interviul să aibă și stil, întrebarea finală: dacă știe pe cine l-a avut în minte Eugen Jebeleanu când a scris, prin anii șaptezeci, aceste versuri:

Perfectul acrobat este acela
care n-a călcat niciodată în noroi,
cel care totdeauna este deasupra noastră,
cel care, vinovat fiind, spune „Vinovați sunteți voi”.