Prea puțini dintre Dumneavoastră, stimații noștri cititori, mult mai sensibili decât ai lor, își dau seama cum e să activezi într-un colectiv unde tu ești cel mai în vârstă.

Nu, nu vă gândiți la ceva pesimist și searbăd, dimpotrivă, te uiți le cei mai tineri, îi asculți cu interes și simpatie, chiar dacă urechea ta dreaptă a intrat de o vreme la pensie și ea, îi observi, cum spuneam, pe cei care, cu un pic de efort, ți-ar putea fi și nepoți, și încerci să participi la bucuriile și tristețile lor. Atât cât îți mai amintești și cât te mai duce mintea și inima.

Așa, bunăoară, eu am participat plenar la bucuria sinceră și expansivă de luni a Ralucăi noastre, așa cum a reieșit asta în articolul ei despre terminarea renovării palatului Llyod de pe Bulevard. Știți, palatul acela, construit tot de Szántay, lângă Curtea Veche, o clădire tipică de aici începutului de secol XX, într-un stil oarecum eclectic, dar cu semne evidente de modernism. Renovat de proprietari, nu de Bibi, să ne înțelegem…

Și cum vă spuneam, simțeam din plin entuziasmul Ralucăi – așa e ea, focoasă și pro și contra –, chiar m-am oprit într-o zi din săptămână să admir renovarea, realizând pentru a nu știu câta oară că dacă s-ar renova toate clădirile istorice de pe Bulevard am da clasă la Champs-Élysées.

Bucuria m-a ținut până marți, mai precis până după aflarea hotărârii CLM de a retrage titlul de cetățean de onoare lui Dumitru Șerban, sculptorul și omul de inițiative care a contribuit cât a putut el în ultimii cincizeci de ani ca Aradul să nu ajungă o comună cu bulevard. Tot Raluca a venit cu informația, ce să-i facem, suntem o redacție mică, așa e la țară, toți fac de toate, important e să nu scriem prostii prea mari.

Am devenit triști amândoi, am uitat complet de palatul reînnoit, nemaivorbind de apelurile de telefon care au început și începeau toate cu aceeași întrebare: ai văzut, noa, ce părere ai?

M-am adunat cu greu, aveam alte gânduri și proiecte, cu Titi, așa cum îi spun amicii, nu am avut până acum relații decât așa strict oficiale, chiar dacă am auzit tot felul de lucruri și am realizat că dincolo de profesia sa mai deosebită este un om complicat, oarecum dificil și care nu se lasă convins foarte ușor.

Asta este, dacă tot ești artist, e indicat să nu te comporți ca un conțopist de la primărie, m-am pus, așadar, să văd care este problema. Mă așteptam oarecum, dar nici chiar așa. Să te iei de niște păcate de doi lei din adolescență și tinerețe, să nu vezi evoluția și finalul, să te transformi în instrument în mâna unora care vor răzbunare, este prea de tot. Așa că, m-am pus pe treabă și am produs la nerv un text de care nu îmi pare rău nici acum, chiar dacă a doua zi, joi, adică, am avut parte de apeluri de cu totul altă natură decât cele de marți. În mare se rezumau la ideea: hai, dom’le, acuma și Dumneata te-ai dat cu securiștii și turnătorii. Te pomenești că…

Bine e că vârsta mai are și avantajele ei, nu te repezi așa ca tinerii, stai, te mai gândești și chiar dacă nu ajungi la nimic liniștitor, îți spui: ce să le faci, asta este, n-ai cum să schimbi oamenii, nu ești în măsură, iar Dumnezeu are altă treabă. Îți umblă prin cap o idee răzleață, asta e cu vârsta: ideile îți umblă prin cap fără să vrei, n-ai ce să le faci: oare de ce nu au început cu Ștefan Popa, pardon, Ștefan Augustin Doinaș, scoaterea turnătorilor din rândul cetățenilor de onoare? Că și de el se vorbea, ba mai mult, avea spre patruzeci când se zice că s-a dat pe brazdă cu regimul comunist, nu mai era un tânăr imberb și neexperimentat. Poate pentru că a murit înainte să se poată apăra, să spună cum a fost și ce este.

Întrebări la care nu aștepți răspuns, cel puțin nu dacă ești trecut de o anumită vârstă, nemaivorbind de faptul că sfârșitul de săptămână a arătat ce părere are Dumnezeu despre toate astea.

Și a dat așa un vânt și o ploaie cu ninsoare de s-au prăbușit terasele din centru unde elevii își beau cafeaua în timpul săptămânii. Noroc că era deja sâmbăta, elevii stăteau acasă în fața ecranelor, n-a pățit nimeni nimic, doar terasele acelea care asigură supraviețuirea fumătorilor pe timp de iarnă.

A fost un pic de tevatură, dar nimic tragic, niște copaci au căzut peste liniile de tramvai, iar Bibi, din moment ce a venit vântul la el, a venit și el imediat și le-a spus locuitorilor din zonă, speriați și gata de o nouă revoluție, că asta este, așa sunt legile, iar cu Dumnezeu nu te pui. De altfel Bibi a spus asta și la votul din CLM de marți, numa’ că degeaba, că asta este mai nou la Arad, totul pare degeaba. Iar la mine, uite, tocmai s-a ars siguranța…

Nu-i nimic, am pus alta în loc și îmi spuneam între timp: mai bine îți bagi capul între umeri, îți vezi de treaba ta, eventual te pui bine cu unul și cu altul, dar mai ales cu unul și aștepți răsplata. Și chiar dacă nu mai vine, de răsplată zic, aștepți și nu mai zici nimic sau, dacă tot zici, le zici pe FB, că acolo nimeni nu are treabă cu tine, toți sunt preocupați de ei înșiși. Mai bagi o poantă, un gif haios cu pisici sau cu țâțe și râzi de unul singur… ce ai putea face altceva singur cu ecranul?

Ș-apoi poate că totuși, nu este chiar atât de tragic. Ai tu o vârstă, dar ești încă bine, uite și acum, în loc să stai locului, scrii tâmpenii, așteptând ceva ce nu mai are cum să vină. Eventual, vântul…

Sau poate că nici cu asta, având în vedere vârsta, nu mai ai dreptate?