Nu am fost niciodată fanul cântărețului care a bucurat cu muzica dumnealui generații de români! N-am ascultat cântecele de pahar, de petrecere potrivite nunților, botezurilor sau oricăror altor strânsuri întru veselia generală.

Dar, fără să vreau, mi s-au imprimat, de la radio, câteva versuri sau melodii întregi, pe care copil fiind, chiar dacă în Ardeal, le fredonam prin grădină sau la joacă.

Cum să nu știi „Du-mă acasă măi tramvai” sau „Ionel, Ionelule”? mai ales că voiam să mă fac artistă și terorizam musafirii bunicilor maternali cu repertoriul meu încropit alandala!

Am aflat mult mai târziu de existența trubadurului nostru răgățean, Gică Petrescu, dar îi cântam piesele foarte populare.

Nici prin gând nu mi-ar fi trecut, că pe la douăzeci și de ani, îl voi întâlni.

Viața!

Eram, de câțiva ani, impresarul Teatrului de Stat Arad, primul impresar foarte tânăr, cu viziune și structură diferite față de cea a mai vechilor mei colegi, hârșăiți deja în această ingrată și grea meserie, domnii: Baciș, Căpitan, Țenț, chiar d-nul Emil Țigan.

Înainte de 1989 nu se vorbea oficial despre impresari, pentru că nu se punea problema reprezentării artiştilor decât în străinătate. Deci meseria exista și nu exista, dar teatrele, orchestrele, filarmonicile, vedetele, nu se puteau lipsi de ea. Adesea, impresarii (organizatorii de spectacole) erau angajați pe alte posturi din organigrama instituțiilor culturale care, în ciuda necesității, nu le conțineau. Contradicție specifică comunismului. Adică, cum? O profesie liberală, capitalistă într-un sistem socialist?! Ne trebuie, însă nu recunoaștem!

Eu foarte tânără, neexperimentată, aduceam o altă notă organizării spectacolelor, de altfel o slujbă care cerea, pe lângă concretețe și pragmatism și oleacă de viziune.

Până la intrarea mea în teatru – cel puțin la Arad, situația nu era diferită nici în țară, pe vremea aceea, anii * 80 – o spun fără emfază, impresariatul era considerat dur și caracteristic bărbaților. Cerea rezistență fizică, psihică, umblătură, negociere, acceptarea unor companii, nici pe departe precum și le-ar fi dorit o fată. Dar…viața bate imaginația!

Cert este că dl. Ovidiu Cornea, directorul teatrului, mă cheamă într-o zi și mă întreabă dacă aș avea chef să zbor cu avionul, după ce conspirativ mă chestionează dacă am mai zburat.

Programa un turneu prin țară cu trupa arădeană de actori. Și voia unul serios: Timișoara, Lugoj, Herculane, Orșova, Drobeta Turnu Severin.

În câteva zile, zburam spre București, la Agenţia Română de Impresariat Artistic – ”ARIA”.

M-am dus, desigur, cu taxi peste tot. Era o experiență costisitoare pe care de capul meu nu mi-aș fi permis-o.
Am intrat în Agenția de impresariat, adică în secretariat, și culmea, nu-mi mai amintesc cum am obținut aprobarea turneului arădean prin țară, nici cine mi-a dat-o, asta pentru că s-a petrecut lin și rapid, dar mi-aduc aminte cât de mirată am fost, să-l descopăr, așezat la masa cu două scaune din antecameră, tronând cu siguranța valorii dumnealui, într-un loc perfect corespunzător, probabil în vederea unor viitoare concerte sau venit la o șuetă, pe îndrăgitul cântăreț, Gică Petrescu.

Am intrat nesigură și căutând din priviri locul. Văzându-mă, în așteptare, derutată, cântărețul m-a abordat:

– Domnișoară…dumneavoastră ce faceți aici?
– Am venit pentru aprobarea unui turneu.
– Sunteți artistă?
– Nu, sunt impresar, am răspuns, puțin fâstâcită.
– Credeam că sunteți artistă…Impresar?La vârsta dvs.?Impresarul cui?
– Al Teatrului de Stat din Arad. A venit răspunsul promt și amuzat.
– Păi, câți ani ai, domnișoară?!
– 24.
– Și impresariezi un teatru? Felicitările mele!După vorbă nu pari a fi din București.
– Nu, nu sunt din București, sunt ardeleancă!
-Aha! O ardeleancă frumoasă impresar de teatru. Bravo, d-șoară! Vei obține aprobarea?
-Sper că da, dle Petrescu, i-am răspuns.

A ridicat sprâncenele a surpriză plăcută:
-Mă recunoști, ardeleanco?
-Bineînțeles, maestre, a venit răspunsul meu.
-Succes să ai, fetițo, sper să ne mai vedem, mi-a răspuns Gică Petrescu.
-Vă mulțumesc, toate cele bune!
Și nu ne-am mai întâlnit niciodată!

P.S. N-am înțeles în ruptul capului preferința ”miticilor” pentru diminutivul: ”Gică” în defavoarea lui Gheorghe, Ghiță, Geo, George.
Chestie de gust în exces sau de obișnuință?!

– Lucia Bibarț –