Ne-am bucurat în acest an pentru o promovare, cum se bucură alții pentru câștigarea unui trofeu continental. Sentimentele colective generate în primele zile ale lui august de rezultatele clubului fanion a Aradului ne-au scos în stradă așa cum ne scoteau cu mai bine de două decenii în urmă rezultatele echipei naționale de fotbal.

Ne-a fost foame, ne-a fost dor de performanță, dar indiferent de nivel ne-a fost drag de UTA. Ca vector de imagine, UTA este tot ce are mai important Aradul. Din păcate, însă, ceea ce s-a întâmplat cu acest club în ultimii 16 ani a fost o oglindire a întregului oraș. A fost un club glorios timp de 35 de ani neîntrerupți pe prima scenă, ani în care a fost de șase ori campioană, a câștigat de două ori Cupa României, a eliminat pe Feyenoord și a luptat de la egal la egal cu Tottenham, fiind prima echipă din fotbalul românesc care a acces în ceea ce numim „primăvara europeană”. A căzut în liga secundă, Divizia B cum îi spunea în acele vremuri, dar mereu se bătea la primele locuri deși aproape niciodată nu putea duce lupta până la capăt. A revenit doar sporadic la masa bogaților primei ligi. În ultimele trei decenii a mai fost de cinci ori în Liga 1, iar din cele cinci campionate doar în două nu a retrogradat. În urmă cu 14 ani retrograda în premieră în eșalonul al treilea, retrogradare încheiată cu o nemeritată promovare cumpărată din talciocul de la Salonta, cu acceptul Federației și implicarea vechiului primar Falcă. Plină de datorii și abandonată de Primărie, UTA s-a târât ani buni cerșind la propriu de la oameni mâncare, că de bani nu mai putea fi vorba. A murit în 2014, dar a reînviat tot pe atunci, ca brand. Alt club, altă echipă, aceeași suporteri…

Ne-a fost dragă în orice haină ni s-a prezentat, la orice nivel, pentru că mereu am iubit-o necondiționat.

Spunea noul și vechiul primar al Aradului, Călin Bibarț, într-o declarație legată de banii alocați clubului, să nu punem „pasiunea înaintea rațiunii”. Nu este un împătimit al fotbalului, nici al sportului probabil. El trage cu praștia și suflă în jiglerul vechii Dacii. Nu are dungi pe frunte de la gardul care împrejmuia vechiul și legendarul gazon de pe arena construită în doar zece luni de baronul Francisc von Neuman. Ca să vorbești despre pasiune și despre rațiune în aceeași frază atunci când te referi la UTA trebuie să fii cu totul în afara fenomenului. Iar Bibarț este cu totul în afara lui…

UTA este pasiune, UTA este stare de spirit, UTA este mod de viață. Mii de arădeni de-a lungul a 75 de ani de existență și-au lăsat deoparte problemele familiale, au uitat de datorii și de boli, au plătit biletele la meci din banii cu care trebuiau să pună pe masă pâinea la copiii lor, și-au plătit abonamentele deși poate aveau datorii la întreținere. De ce? Pentru că au pus pasiunea înaintea rațiunii, au pus dragostea pentru culori înainte de necesitățile casei, iar bucuria unei victorii a echipei favorite este orgasmică indiferent de nivelul la care se joacă.

UTA este singurul brand care mai generează pasiune în acest Arad tot mai tern, tot mai gol de oameni, tot mai lipsit de alternative. Domnule primar Bibarț, nu ne lua și singura și ultima pasiune care ne-a mai rămas și nu mai gândi rece despre sentimentele noastre atât de calde.

Bibarț spunea ieri că „UTA e datoare la bugetul local”. În traducere, UTA este datoare Aradului. Acest club, această legendă încă vie, nu poate fi datoare Aradului ci doar, eventual arădenilor. Iar datoria ei nu poate fi una financiară ci una măsurată în rezultate, în performanțe, în bucuriile generate de victorii sau tristețile înfrângerilor care au fost sau care va să vină…

Ceea ce a dat UTA Aradului în peste șapte decenii de existență nu poate fi cuantificat în bani. UTA a pus cu adevărat Aradul pe harta Europei atunci când a eliminat pe Feyenoord. Prin orice colț de țară mergi, dacă spui că ești din Arad toți îți spun despre UTA, acest club înființat de un mare om, club care de la început a căpătat un aer aristocratic, fiind creat de un gentleman care a iubit și a dezvoltat cu adevărat Aradul.

Să vii acum și să spui în calitate de primar că UTA este datoare la bugetul local cu 70.000 de euro este o jignire pe blazonul acestui club. Datoria este mai mică decât costul total al băncilor de pe Mețianu și aproape la fel de mare ca și costul coșurilor de gunoi din zona Podgoria… Atât înseamnă UTA pentru voi? De atâta vă împiedicați? Iar când ni se spune și ce a generat această datorie ni se și ridică tensiunea la cote alarmante: pentru că nu a plătit terenurile de antrenament pentru grupele de copii și juniori din ianuarie și până în septembrie… Deci nu a plătit terenurile construite de Primărie după ce a demolat alte baze sportive timp de 15 ani, timp în care UTA a fost exilată pe la Șiria sau pe la Battonya, în Ungaria, tocmai pentru că aceeași Primărie nu a fost în stare să-i pună la dispoziție nici măcar un teren de antrenament…

Da, UTA este teoretic un club privat, pentru că așa e scriptic, în actele pe baza cărora funcționează. Dar UTA nu este nici a lui Meszar, nici a lui Falcă sau Bibarț, nici a lui Gyuszi Balint, UTA este și trebuie să rămână a Aradului indiferent cine o conduce în această perioadă sau pe mâinile cui va ajunge în viitorul apropiat sau mai îndepărtat. Iar pentru ce înseamnă pentru Arad acest brand, UTA, merită acel procent de 0,5% din bugetul local, atâta timp cât alte milioane și milioane de lei din același sac s-au dus pe atâtea și atâtea lucrări de mântuială…

UTA nu poate fi datoare Aradului. UTA este Arad!

Și mereu va fi mai presus de rațiune, pentru că UTA este în primul rând PASIUNE!