Totul a început cu intrarea PNL-ului în guvernul Stolojan.

Era prin 1991, FSN-ul postcomunist controla trecerea spre capitalism cu ajutorul minerilor lui Miron Cozma, partidele nou înființate, în frunte cu PNL-ul bătrânului Câmpeanu și PNȚ-CD-ul și mai bătrânului Coposu, încercând să stopeze marșul glorios al reprezentanților clasei muncitoare spre capitalismul mult hulit.

După cea de a patra venire a minerilor la București cineva trebuia să plătească, a fost sacrificat Petre Roman, iar nu atât de bătrânul Iliescu, uns cu toate alifiile luptei de clasă, a făcut mișcarea la șah, invitând PNL-ul și PNȚ-CD-ul la guvernare.

A răspuns PNL-ul, introducând în guvern doi miniștri, în frunte cu Ionescu-Quintus la justiție, în guvernul de altfel tot FSN condus de omul clasei muncitoare de la Banca Mondială, cel care va intra în istorie ca Dragă Stolo.

Coposu a refuzat oferta, înțelegând din prima că intrarea la guvernare cu postcomuniștii și securiștii deveniți sereiști, dar mai ales sereliști, înseamnă pierderea inocenței și a superiorității morale, atât de necesare unei schimbări autentice.

Iar cu asta a semnat condamnarea la moarte a partidului său, partid care i-a mai supraviețuit vreo cinci ani Seniorului, dându-și obștescul sfârșit tocmai în momentul în care PNL-ul, prin infuzii și transfuzii repetate dinspre și înspre FSN, a devenit unica alternativă la FSN-ul îmburghezit între timp în PSD.

Fără să intrăm în analize de doctrină – PNL-ul fiind cam singurul partid liberal european care se poziționează pe dreapta eșichierului politic, important este să reținem că PNL-ul a devenit ceea ce este astăzi prin acceptarea, ba, chiar modernizarea sistemului fesenist de transformare a capitalului de stat în capital particular. Primii zece ani „postrevoluționari” despre asta povestesc de fapt: cum s-a trecut această proprietate în cea particulară, cum s-a creat noua clasă de antreprenori „naționali” prin dirijarea politică și chiar „operativă” a capitalului patronat de Ceaușescu în buzunarele și conturile oamenilor aleși după sistemul iliescian, după care politicianul își poate permite să rămână „sărac și cinstit” doar dacă în spatele său cotizează o cohortă întreagă a burgheziei noi.

De fapt problema cea mare a PNL-ului la început a fost tocmai lipsa acestei clase, faptul că noii oameni de afaceri, întreprinderile proprietate privată create din „averea poporului” erau aservite PSD-ului, fie că era vorba de producție, comerț, jocuri de noroc sau bănci. Mai ales bănci.

Se poate explica de ce i-au trebuit PNL-ului 15 ani până să-și formeze hinterlandul de afaceri, respectiv acele firme, acei oameni de afaceri care mizau pe ei și nu pe pesedei. Important este că deceniul din urmă, iar aici Băsescu – ministru fesenist în guvernul amintit – a fost instrumental, a însemnat apariția acestor firme și oameni, chiar dacă afacerea este afacere, banul n-are miros și nici culoare politică și trage mereu spre cel mai puternic.

Cert este că la ora actuală s-a format, în sfârșit, „alternativa”: PSD-ul și PNL-ul se află la egalitate în lupta pe viață și pe moarte, dar nu datorită diferențelor de doctrină sau concepție de organizare socială și politică, ci pentru stăpânirea capitalului care le poate susține și garanta puterea.

Desigur, toate astea înseamnă corupție.

Una de stat și politică, nu e vorba de corupția circumscrisă, oarecum particulară, caracteristică în statele mai bine organizate și cu tradiție doar lumii interlope. Lupta pentru deținerea locurilor cheie în justiție, scandalul cu DNA, CCR sau Avocatul Poporului sunt expresii ale acestei lupte pentru a controla pârghiile care ascund, maschează corupția de stat, aruncă un văl pe caracterul parazitar al politicului în România, ca de altfel în majoritatea țărilor foste comuniste.

Altfel spus, nu economicul mișcă societatea și implicit politica acesteia, ci invers, politicul „formatează” economicul, reușind astfel să compromită decisiv bazele seculare ale democrației și libertății individuale și sociale. Firmele astfel controlate, adevărate instrumente politice, sunt garanția puterii politicienilor de ambe dextre, alegerile democratice și alte astfel de prostii fiind doar de formă, oricum va câștiga cine are bani mai mulți, cine poate cumpăra mai multe voturi, respectiv mitui pe cât mai mulți.

Închei cu o scurtă poveste de viață, urmând ca săptămâna viitoare să intrăm cu analiza în firma despre care este vorba în această poveste.

Ionică mi-a fost recomandat de un vecin meseriaș.

Aveam nevoie de mici lucrări în curte și casă, zidărie și zugrăveală. E bun, îmi spune vecinul, lucrează bine, e punctual și nici nu bea peste măsură.

Și așa a fost. Ionică a venit la fix, a lucrat susținut și bine, mai trăgea o bere că era al naibii de cald. Îi mai făceam și câte o cafea și atunci stăteam cu el la o țigară pe terasă. Am aflat că e de undeva din Buzău, vine în fiecare an, primăvara, la Arad să lucreze la o firmă de construcții până spre iarnă, dar acum nu are de lucru, are firma ceva probleme, oricum asta este regula, noroc că el are pe cineva apropiat aici la Arad, are unde să stea.

„Așa e în construcții, te angajează sezonier, n-ai asigurare, n-ai nimic, vine omul firmei după tine cu o valiză de bani, plătește pe loc și nu știi cât timp vei lucra. Te duce cu autobuzul, stai la cămin, îți trage din bani pentru casă și masă, dar tot rămâi cu ceva să duci acasă. Când vine controlul de la inspectorat, trebuie să dispari de pe șantier, rămân doar cei cu acte în regulă. Dar asta e, n-ai ce face, trebuie să trăiești din ceva, iar acasă găsești de lucru doar din an în paște…”