Este vorba, desigur, de orașul nostru, cel iubit, dar nefolosit de o vreme în conformitate cu destinația sa inițială.

Orașele, dincolo de spațiu de locuit, spre deosebire de sate, ofereau locuitorilor lor șanse în plus în ceea ce privește afacerile, dar mai ales în ceea ce privește petrecerea timpului liber, din ce în ce mai vast cum ne apropiem în istorie de zilele noastre.
Dacă privim din această perspectivă, am zice culturală, Aradul ne arată semnele unei boli care a început deja în anii nouăzeci, dar s-a agravat dramatic în noul mileniu.

Desigur, cauzele sunt multiple, nu toate țin de administrația orașului, în fond e vorba de transformările profunde care au început acum 30 de ani, de redesenarea fundamentală a oportunităților și condițiilor în care individul și comunitățile își pot căuta împlinirea, asta ca să nu exagerăm și să spunem fericirea, așa cum este prevăzut acest lucru în legile fundamentale ale SUA de acum 250 de ani.

Însă o mare parte a cauzelor ține de cei care ne administrează și ne conduc, de calitatea lor umană, de cultura lor, de viziunea lor despre lume și viață, ca să cităm și din alt context, mai familiar, nu doar din cel al SUA de peste mări și țări.

Faptul că nu am reușit să ne folosim de noile condiții, că am ajuns, dintr-un oraș industrial de 200 de mii de locuitori, cu un ștrand vestit în toată țara, cu săli de cinema vechi de când e arta, cu un teatru la inaugurarea căruia a venit și împăratul de la Viena, o anexă jalnică la marile orașe din jur, este în mare parte și vina administrației din ultimii 20 de ani.

Dincolo de vorbele sforăitoare, folosite și alea aproximativ, vedem doar preocuparea pentru chilipiruri ieftine și fără nicio valoare pentru comunitate, vedem o degradare parcă de neoprit a fondului urbanistic, lucrări de mântuială, un stadion care se construiește de un deceniu aproape, vedem castrarea instituțiilor culturale, a căror conducere este impusă de interese de partid, fără nicio preocupare pentru competența și calitatea artistică a celor numiți de fapt prin concursuri aranjate.

Decăderea, în aceste condiții, este firească, orașul a pierdut un sfert din locuitorii săi în ultimii treizeci de ani, în timp ce orașele din jur cresc în populație, a pierdut marile sale întreprinderi, unele, precum Fabrica de Mobilă, fără urmă, fără ca să fie înlocuite de noi întreprinderi de mare capacitate și valoare – ultimul prilej fiind ratat nu de mult prin Skoda -, ștrandul e o glumă proastă, restaurantele arădene sunt goale, doar terasele fiind umplute de dimineața cu copiii care fug de la ore.

Nu de mult scriam de Casa Neumann, fostă anexă a hotelului Central, scoasă la vânzare, acum se scoate și cel mai mare, Hotelul Parc, nefolosit de ani de zile. Nu se înghesuie nimeni, deși prețurile sunt chiar modice, de ce s-ar înghesui într-un oraș unde turiștii sunt formați din ungurii care vin la 6 Octombrie sau să vadă Statuia Libertății și din nemții plecați care își mai vizitează din când în când locurile și cunoștințele părăsite. Cu un ștrand distrus, cu Cetatea în paragină, cu restaurante goale, de ce ar veni oare turiștii la Arad sau în împrejurimi, chiar dacă acolo se află o zonă viticolă istorică de excepție?

Să se înghesuie la Mall sau la celelalte supermarketuri pe care le găsesc oriunde în Europa și mai nou și în România? Să se plimbe prin centru cu teama în suflet să nu se prăbușească peste ei vreun decor de ghips de peste o sută de ani? Să treacă pasarela de peste Mureș și să ajungă între boscheții neîngrijiți de dincolo?

Să contemple jalea unui oraș care de două decenii nu reușește să construiască niște pasarele care ar închide centura din jur, lăsând în continuare ca circulația camioanelor grele să treacă prin mijlocul unui cartier cu vechi tradiții ale orașului, la doar câțiva pași de o mănăstire de asemenea vestită?

De altfel, modul în care sunt tratați locuitorii din Gai, cei care au protestat și ieri pentru scoaterea ”centurii” din cartier, exemplifică plenar modul în care administrația se raportează la oraș, la nevoile și interesele locuitorilor săi.

Nu-i interesează de fapt.

Așa cum nu-i interesează nimic ce aruncă o umbră peste activitatea lor de doi bani pentru arădeni și de foarte mulți bani pentru buzunarele lor. Deși se propune ca o alternativă cu față umană la cel de dinainte, actualul primar îi calcă pe urme prin modul în care se fandează în fața oricărei probleme reale, urmărind doar strictele sale interese politice, respectiv economico-electorale. Modul în care a fugit de răspundere în scandalul de la Liceul german sau cum se face că plouă în fața revendicărilor găienilor, nu ne promite nimic bun pentru viitor.

Alegerile locale se apropie. Dacă se va reveni și la alegeri în două tururi, arădenii vor avea posibilitatea reală să facă schimbarea, să aleagă un om și echipa din spatele său care își iau în serios rolul de prim-edili ai orașului.

Dacă nu o vor face, nu mai pot arunca în continuare vina pe alții…

City Limits – Official Music Video from Deborah Lombardi on Vimeo.