Nu ştiu cum m-am nimerit în vecinătatea celor două doamne, dar auzul defectat profesional mi-a ciulit imediat urechile când au început dialogurile într-o limbă engleză plină de ăăă-uri româneşti. Ca o ţaţă de piaţă, ori ca un ziarist îmbătrânit, am încercat să deduc ce se discuta, fiindcă părea că subiectul principal era învăţământul românesc. Una dintre doamne era din Arad, de la un liceu cu renume şi cu pretenţii într-ale învăţământului. Cealaltă doamnă n-am putut deduce din ce ţară era, dar era invitata primei, în baza unui proiect european de finanţare a schimburilor de experienţă între dascăli. Probabil programul ERASMUS. Las la o parte faptul că doamna profesor din Arad vorbea despre învăţământul românesc de parcă i-ar fi un duşman, iar ea nu ar fi parte din acest sistem îndobitocit. Printre ăăă-urile româneşti, care pigmentau tot mai des engleza prost vorbită de arădeanca noastră, interlocutoarea ei ghicea de fapt frustrările profesorului român, încercând să i le demonteze, ori să îi demonstreze că acestea nu au rost şi că se poate exprima şi înafara sistemului, contribuind astfel la schimbarea lui din interior. Îi spune chiar, la un moment dat, doamnei profesor din Arad să îşi publice ideile într-o carte, sau în mai multe. Ei, şi a venit tromful (atuu-ul) doamnei profesor din Arad, care a dezarmat-o definitiv pe interlocutoarea ei din străinătate, care a şi abandonat apoi subiectul: în România sunt doar trei edituri la care se pot tipări astfel de cărţi. Doar trei?, a fost întrebată. După care, invitata ei a început să vorbească despre mâncarea din farfurie. Despre care avea o părere bună.

Altă zi, altă situaţie. Cu o altă doamnă profesor. De astă dată o prietenă bună. Stăteam la o discuţie despre poezie, despre limba română, despre Nichita Stănescu… Când, unul dintre scriitori prezenţi, profesor de limba română, Lucia Cuciureanu, izbucneşte: măi, voi ştiţi ce greu s-a dat la simularea examenului pentru elevii de clasa a opta? După care ne-a mărturisit că un astfel de subiect ar fi fost potrivit pentru un examen de an pentru un student la filologie în ultimul an de studiu.

Nu m-am putut răbda şi am înregistrat relatarea.

„Eu ar trebui să mă gândesc să scriu ceva la subiectul ăla! Cerea ca în 50 de cuvinte să explice prezenţa adverbului din ultimul vers. Ultimul vers era acesta: iară vine primăvara! Care-i adverbul? Iară! Ce să spui în 50 de cuvinte despre prezenţa acestui adverb? Că ciclul naturii, că ce? Şi, încă ceva foarte greu, ce li s-a dat la examenul simulat: să facă o propoziţie completivă directă, care să fie introdusă printr-un adjectiv pronominal relativ. Tu ştii ce greu e asta? Pronumele relative sunt: care, cine, ce. Astea trebuiau transformate în adjectiv pronominal relativ. Dau un exemplu: el povesteşte ce a văzut. Ce povesteşte? Ce a văzut! Ce a văzut este completiva directă. Dar „ce a văzut” e pronume relativ. Deci asta e foarte greu pentru elevi de clasa a opta. Să-ţi mai dau un exemplu: el spune ce carte citeşte. Întotdeauna în a doua propoziţie se ia funcţia sintactică a pronumelui relativ. Aici nu mai ţine rol de substantiv, ci se acordă cu „carte”. Aici era adjectiv pronominal relativ. Am întrebat un copil care vine la mine la meditaţii dacă a făcut cineva din clasă. Nimeni! Putea să dea mult mai simplu, ca propoziţia să fie introdusă printr-un pronume relativ. „

Altă zi, altă informaţie. Se făcea că la ştiri, pe nu mai ştiu ce post de televiziune, se difuzează povestea unei doamne profesor de matematică. Cum se hotărâse ea să îi atragă pe elevi la plictisitoarele ore de matematică. Găsind similitudini între materia pe care o preda şi aplicabilitatea lor la experimentele NASA. Cum, NASA?, s-au întrebat elevii. Ba a şi făcut o mică expoziţie în şcoală, cu pliante, cu machete ale navetelor spaţiale, cu alte informaţii despre activitatea NASA şi despre cum se folosesc ei de matematica pe care ea o preda în şcoală. Nu avea nici o absenţă la orele ei de matematică. Iar şcoala nu era neapărat una din elita învăţământului românesc.

Relatarea despre doamna de mate mi-a stârnit nişte amintiri despre un profesor de limba engleză, care ulterior mi-a devenit şi prieten: Cristian Moisescu.  Cum se desfăşura o oră de limba engleză la Cristi Moisescu? Înainte de toate, că venea de acasă, pe bicicletă, cu un casetofon atârnând de ghidon. Casetofonul era aşezat pe catedră, iar muzica începea să cânte odată ce începea ora. Să zicem că în manual era programată ora pentru predarea timpului trecut. Cristi căuta melodii ale unor trupe celebre, în ale căror versuri se regăseau verbe la timpul respectiv. Ascultam Beatles, Led Zeppelin, Deep Purple, Pink Floyd, Cat Stevens, Joan Baez, Bob Dylan şi câţi alţii de aceaşi teapă. În stânga tablei Cristi scria versurile cântecelor în limba engleză, iar în dreapta tablei le traduceam împreună în limba română. Ce făcea, de fapt, profesorul Moisescu? Ne furniza trei informaţii de calitate, măsluindu-ne atenţia prin muzică: ascultam muzică de calitate (uneori, chiar albume noi!), învăţam limba engleză şi învăţam poezie engleză şi americană de care nu am fi avut parte la alte ore de literatură.

Ce vreau să zic cu aceste patru exemple? Că nu e musai să faci revoluţii într-un sistem pe care nu-l suporţi, ori împotriva căruia vrei să te revolţi. Poţi să lupţi împotriva lui şi printr-o atitudine personală şi personalizată. Sistemul, în cazul de faţă învăţământul românesc, se va eroda, în timp, de la sine. Bunăoară, ce să-i faci unei doamne ca Ecaterina Andronescu? A distrus o dată învăţământul profesional, iar acum angajatorii nu mai au pe cine angagaja, găsind pe piaţa muncii doar analfabeţi funcţionali. Acum vrea să îi ducă pe copii cu forţa la şcoală 15 ani. Să înveţe ce? Programa e tot mai înapoiată, iar profesorii, în marea lor majoritate, plictisiţi şi plafonaţi. Examenle nu verifică potenţialul elevilor, ci capacitatea sau dexteritatea lor de a memora ceva inutil.

Şi înainte de 1989 era un sitem de învăţământ bolnav, suferind de o îndoctrinare ce voia să înlocuiască o gândire în perspectivă. Şi a sucombat. Problema e că acum par să fie mult mai puţini profesori dispuşi să ignore bolile sistemului şi mult mai puţini cei care încearcă su lupte împotriva lui din interior. Fiindcă sistemul nu se va schimba curând. Politicienii nu sunt capabili să îl schimbe, fiindcă nu îl înţeleg. Un profesor care are curaj devine un subiect de ştire naţională. Înainte erau cu miile astfel de profesori. Ştiau de ei doar elevii lor. Care au devenit un val al schimbării. Sigur, se invocă existenţa elitelor, care câştigă medalii cu duiumul pe la olimpiade internaţionale. E adevărat, dar problema e că sistemul de învăţământ se confruntă cu cel mai crunt fenomen de abandon şcolar, din care a şi rezultat o generaţie poreclită NEET’s. Adică cei care au făcut şcoală, ori au abandonat-o, nu lucrează niciunde, nu sunt nici şomeri declaraţi, nu se specializează în nici o meserie, deci nu fac nimic. Majoritatea dintre ei este ţinută acasă de părinţi.

Elite au fost şi vor fi întotdeauna. Aşa se nasc. Dacă mai şi au norocul de nişte profesori inspiraţi să le promoveze talentul şi inteligenţa native, vor ieşi repede la iveală. Dacă nu, vor ieşi oricum în evidenţă. N-am văzut până acum vreun aisberg cu vârful în jos, sub nivelul mării. Doar că e singura parte a lui care poate fi admirată. Ce-i dedesubt nu se vede.