Că Netflix țintește din ce în ce mai sus, concurând cot la cot cu Amazon pentru un premiu important la Premiile Oscar, nu e o noutate. De data aceasta însă, Netflix a luat o poziție de atac de la nivelul solului umed și a lovit Hollywood-ul într-un punct extrem de sensibil. Filmul „Mudbound” readuce în opinia publică un subiect vechi, dar în continuare greu de ocolit, supunând până și criticii la o prudență maximă, având în vedere tensiunile sociale aflate într-o creștere periculoasă în America „Great again” a lui Trump. Filmul nu e o piatră de temelie în domeniu, dar este un clasic în devenire, care merită toată atenția noastră… și în special a americanilor. Din păcate, Academia de Film American a ales să-i îngroape șansele la cel mai important premiu, dar chiar și așa, pe un pământ alunecos, „Mudbound” rămâne în picioare pentru câteva statuete de aur.

Așa cum a notat criticul A.O. Scott în New York Times, „Mudbound” (cum ar veni: „Legături prin noroi”, deși nu are un titlu tradus oficial în română) este un film despre cum se schimbă lucrurile – încet, neuniform, dureros. Este, de asemenea, așa cum sugerează titlul, despre cum lucrurile nu se schimbă, despre forțele încăpățânate ale obiceiurilor, ale prejudecăților și ale puterii de a bloca oamenii pe loc și de a împiedica progresul social.

Foto: Variety

Astfel, chiar dacă rasismul – din fericire – nu mai e ceea ce a fost odată în America (exceptând, poate, zonele sudice ale Statelor Unite, unde votanții de tip hillbilly ai președintelui-rață s-au dovedit a fi triumfători), sentimentul de minoritate asuprită persistă și în ziua de azi în rândul afro-americanilor, iar rasismul este bănuit la fiecare colț.

Pe scurt, „Mudbound” e o poveste despre două familii îndreptate una împotriva celeilalte de o ierarhie socială nemiloasă, dar legate totuși de terenul comun. Familia McAllan (Henry și soția sa, Laura, și cei doi copii) este recent mutată din civilizația liniștită a Memphisului și nepregătită pentru cerințele dure ale agriculturii.

Foto: IMDb

„Violența e parte integrantă a vieții rurale. Ești permanent amenințat de mortăciuni. Șoareci morți, iepuri morți, oposumi morți. Le găsești în curte. Le simți mirosul putrezit sub casă. Apoi mai sunt creaturile pe care le omori pentru mâncare. Pui, porci, cerbi, broaște, veverițe. Le îndepărtezi pieile, le dezmembrezi, le dezosezi, le prăjești. Le mănânci, o iei de la capăt, ucizi – Laura McAllan (Carey Mulligan)

În același timp, Hap și Florence Jackson, care au lucrat terenul timp de mai multe generații, visează la bunăstarea familiei și la un pământ propriu. Chiar dacă sunt cetățeni negri liberi, nu reușesc să depășească rolul de slujitor ai albilor.

Foto: IMDb

„Bunicii și unchii mei, bunicile și mătușile, tata și mama, au lucrat acest pământ toată viața lor. (…) Acest pământ care niciodată nu a fost al lor. Au lucrat până când au transpirat. Au transpirat până când au sângerat. Au sângerat până când au murit. Au murit cu murdăria acelorași 200 de hectare sub unghiile lor” – Hap Jackson (Rob Morgan, în imagine: la stânga)

Războiul schimbă însă mentalitatea a doi tineri, Jamie McAllan și Ronsel Jackson, care devin prieteni, dar astfel și țintele societății brutale ale regiunii în care timpul și obiceiurile străvechi stagnează.

Dacă secolul în care trăim ar fi unul ideal, un subiect precum rasismul nu ar mai avea decât un rol documentar, pe principiul „e bine să-ți cunoști istoria, ca să poți învăța din greșeli”. Dar în momentul în care e nevoie să arăți cu degetul o realitate cruntă din nou și din nou, cu toate că doar pe o cale artistică și cu toate că acea realitate e aproximativ distantă în timp, e clar că ceva nu e în regulă nici în societatea actuală. Cam asta face filmul „Mudbound”, mai mult sau mai puțin evident. Poate deloc întâmplător, filmul s-a lansat la o zi după instaurarea lui Donald Trump în scaunul prezidențial și, cu atât mai puțin întâmplător, regizoarea este de culoare.

Mary J. Blige și regizoarea, Dee Rees. Foto. IndieWire

Și totuși, cu un mesaj atât de profund și actual… ceva nu a ieșit prea bine.

„Mudbound” nu este doar unul dintre cele mai puternice filme despre rasism, ci este unul dintre cele mai bune din ultimii ani pe cont propriu. Delta fluviului Mississippi nu a fost, poate, niciodată atât de captivantă pe ecran (nominalizarea la Oscar a lui Rachel Morrison pentru „Cinematografie” este pe deplin meritată) și tulburătoare deopotrivă. Însă „Mudbound” îndeplinește criteriul clasic pe acest teren cinematografic și merge mai departe, exact în direcția la care ne-am aștepta: filmul nu se rezumă la străduința negrilor pentru supraviețuire și totodată la lupta necinstită în noroi pentru demnitate și egalitate de șanse, ci se-ndreaptă cu pași mărunți spre evidențierea umanismului, punctând atât dorința dureros de adâncă de a stinge răutatea intrinsecă a societății, cât și palida umbră a speranței. Toate acestea cu performanțe și aranjamente superbe.

Dincolo de puterea social-politică a producției, criticii laudă la unison și înverșunarea regizoarei Dee Rees, aflată doar la al treilea lungmetraj din carieră, după deputul fulminant cu „Pariah” din 2011, un film despre o adolescentă lesbiancă de culoare din Brooklyn (ia de aici, „Moonlight”! – marele câștigător de anul trecut), respectiv producția HBO „Bessie” din 2015, despre legendara artistă de blues Bessie Smith. Rees a declarat la o conferință că a dorit să facă un film clasic, dar în realitate a izbutit să împingă limitele și chiar să-i iasă fenomenal de bine mișcarea. Extrem de bine punctează criticul April Wolfe în LA Times: la școala de film ți se spune: „fără voiceover!”. Cu toate astea, „Mudbound” e plin de ele. Ți se spune, de asemenea: „Mergi pe sigur, cât timp nu ai suficientă experiență”. Totuși, „Mudbound” tinde spre epic. Și ți se mai spune: „Nu te aventura în sărituri în timp și locații prea diferite, fără un buget pe măsură”. Evident, „Mudbound” scuipă nonșalant și pe această regulă și – cu un buget de doar 10 milioane de dolari – extinde povestea de la începutul până la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, sărind din America în Europa și înapoi, de la o familie la alta, de la problemele de trai ale unui individ la altul… de la negru la alb.

E o treabă curioasă, astfel, cum de filmul a ratat nominalizarea la „Cel mai bun film”, chiar dacă câștigul s-ar exclude, dar mai ales, nominalizarea pentru Dee Rees la „Cea mai bună regie”, cu atât mai mult cu cât speculațiile înclinau în acest an spre scoaterea în evidență a talentelor cinematografice de sex feminin, menținând, în plus, imaginea politically correct de după scandalul #OscarsSoWhite.

Poate tocmai această mică șmecherie din partea producătorului Netflix nu le-a convenit celor de la Academie, adică rețeta completă pe care s-a marșat, începând cu subiectul ales și până la integrarea în trendul acestui sezon de Oscaruri. E posibil ca juriul să fi considerat subiectul negrilor înlănțuiți sau semi-înlănțuiți unul demult aclamat și premiat cu vârf și îndesat, cel mai recent exemplu fiind „12 years a slave”, care a luat marele premiu în 2014.

Șansa cea mare pentru Netflix: pe noroiul sâmbetei?

Bătălia Netflix – Amazon Studios pentru o statuetă Oscar – adică în liga mare, nu cheșpe Emmy și Glob de Aur pentru producții de televiziune – a început cu câțiva ani în urmă, dar fenomenul a devenit cel mai pronunțat anul trecut, când cel din urmă a prins o nominalizare la „Cel mai bun film” cu „Manchester by the sea”. Nu a ieșit învingător, dar a luat două premii, totuși, importante: „Cel mai bun actor în rol prinipal” (Casey Affleck) și „Cel mai bun scenariu original” (Kenneth Lonergan). Tot Amazon a fost primul care a câștigat Oscarul la „Cel mai bun film străin”, cu filmul „The Salesman”, în 2016.

De partea cealaltă, cu participări în fiecare an încă din 2014 la secțiunea documentarelor, Netflix a încasat premiul abia anul trecut cu „The White Helmets”, însă acesta a fost un premiu minuscul pentru o companie cu aspirații mult mai mari și anume la categoria „Cel mai bun scurtmetraj documentar”.

Foto: Hollywood Reporter

În sfârșit, 2018 pare să fie anul Netflix. Cu „Mudbound” a prins patru nominalizări (Cea mai bună actriță în rol secundar – Mary J. Blige, Cel mai bun scenariu adaptat, Cea mai bună cinematografie și Cea mai bună piesă originală), iar cu „Icarus” și „Heroin(e)” lovește cu șanse duble și categoria „Cel mai bun documentar”. La asta se mai adaugă filmul maghiar „Of Body and Soul” al regizoarei Ildikó Enyedi (marele câștigător al Festivalului Internațional de Film de la Berlin), al cărui drept de difuzare în America de Nord a fost acaparat de Netflix.

În schimb, Amazon se prezintă foarte slab în 2018, cu o singură nominalizare: la „Cel mai bun scenariu original” cu „The Big Sick”.

Care sunt șansele Netflix în acest an la Oscaruri, așadar? Două, maxim trei… în primul rând cu Mary J. Blige, cel mai probabil singura actriță de culoare care va lua acasă un premiu în acest an. E un premiu posibil și la cinematografie (dacă nu va fi surclasat pe merit de către „Blade Runner 2049” sau – nemeritat – de către „The Shape of Water”), o șansă destul de mare cu „Heroin(e)” la documentar și, mai puțin probabil, dar tot o posibilitate, cu „Of Body and Soul”. Șansele sunt mici aici pentru că e nemaiîntâlnit ca o țară, în cazul de față Ungaria, să ia premiul doi ani la rând.

Se pare că statistica funcționează și în cazul comunității de afro-americani.

Nota autorului: