N-a fost nicio supriză, așa cum mai nou surpriza ar fi să fie!

Rar scriu despre treburi naționale, în fond ideea este că suntem înainte de toate o publicație arădeană, însă atunci când la „vârf” se întâmplă lucruri importante, mă încumet, având în vedere că, din păcate, suntem încă o țară puternic centralizată în care deciziile luate la București au un impact mult prea mare asupra vieții fiecăruia dintre noi, indiferent unde trăim.

De fapt, aici este drama!

Este cât se poate de evident că în timp ce prin anumite zone ale țării se „întâmplă” lucruri, unele chiar de viitor, nivelul politic, calitatea politicii de la București este de ani de zile într-o dramatică prăbușire.

Am ajuns să plângem după Văcăroiu sau Ponta, să ni-l dorim pe Năstase, în fond și ei erau cam lichele, dar se pricepeau cât de cât la ce trebuiau să facă. Aveau studii serioase, experiență, problema cu ei era că făceau parte din prima generație de politicieni de după Decembrie 1989, puși pe căpătuială, ahtiați după posibilitățile pe care ți le oferă bogăția în lumea numită liberă.

N-am avut așadar prea mari așteptări, speram însă ca președintele să refuze s-o numească prim-ministru pe inginera de mină și petrol din Videle care n-a lucrat la viața ei într-o exploatare, dar care crede că Iranul și Pakistanul sunt membre UE. Chiar dacă asta însemna încă câteva zile de incertitudine, chiar dacă asta însemna să mai amânăm momentul istoric al numirii primei femei prim-ministru în România.

Să refuze și să solicite un alt nume de la PSD, în fond prin respingerea lui Stănescu ca interimar în favoarea lui Fifor a arătat destul de clar că este la curent atât cu luptele din jurul lui Dragnea cât și cu valoarea și capacitatea fiecăruia de acolo.

Nu, Johannis a ales calea cea mai usoară, acceptând în fruntea guvernului o marionetă absolută, de fapt a dat cale liberă primului guvern-marionetă din istoria postdecembristă a țării.

Este posibil ca prin capul președintelui să fi trecut și ideea celebră a opoziției dintotdeauna „ cu cât este mai rău cu atât este mai bine”, însă în România această idee este neproductivă și fără acoperire din moment ce s-a demonstrat de mult că în această țară niciodată nu poate fi atât de rău încât să nu fie și mai rău.

Este, de altfel, situația în care ne aflăm și acum!

Chiar dacă cifrele economiei deocmadată arată relativ bine, orice economist știe că, prin cheltuielile nesăbuite și neperformante, bune doar pentru a fideliza electoratul în vârstă și baronii locali, am intrat de mult pe o traiectorie periculoasă care, așa cum se vede deja de pe acum, se poate termina printr-o criză având consecințe dramatice pentru nivelul de trai al populației, aflat și așa sub genunchii lui Dragnea.

Sunt de fapt două dimensiuni ale crizei – debarcarea lui Tudose nu a fost criză, eventual doar pentru Dragnea – care se pot adânci în continuare, iar noul prim-ministru, prin slugărnicia și nepriceperea ei, poate doar contribui la adâncirea lor.

Este vorba despre cele două cerințe care ni se repetă mai mereu, indiferent că vin de la Bruxelles sau Washington sau organismele financiare legate de aceste două centre: independența justiției și echilibrul financiar!

Adică tocmai acelea care îl deranjează cel mai tare pe Dragnea, fie prin amenințarea că va ajunge la pușcărie, fie prin apariția imposibilității să cheltuiască din buget așa cum cer mușchii și interesele sale.

Și asta pentru că în România răul întotdeauna are un nume, iar acum poartă numele lui Dragnea.

Ajuns în fruntea celui mai mare partid al României printr-o nefericită dar previzibilă conjunctură, fiind incapabil, așa cum el însusi recunoaște, să conducă în mod real un partid democratic – am mână proastă în alegerea oamenilor! – fostul președinte al județului intrat de pe acum în mit, Teleorman, a reușit să teleormanizeze vârful politicii românești, schimbând fundamental regulile și relațiile care funcționează la vârfurile puterii.

Partidele, instituțiile publice nu mai sunt de mult ce ar trebui să fie, au devenit adevărate autobaze, unde intrările și ieșirile sunt strict controlate de șeful de coloană, iar cine nu se conformează nu mai vede în viața lui o cursă pe cont propriu.

Așa cum ne demonstrează alegerea de ieri, în jurul lui Dragnea nu mai contează nici pregătirea – doamna ajunsă prim-ministru a terminat mine și petrol, dar a văzut sonde probabil doar de la distanță –, nici experiența – doamna n-are nici un fel de experiență administrativă sau de conducere – nici atitudinea – doamna s-a distins până acum doar prin faptul că îl idolatrizează pe Dragnea – , ceea ce contează este ușurința și lipsa de probleme cu care accepți că interesul national se confundă cu interesul lui Dragnea și care, desigur, astfel este și interesul tău.

Iar dacă vi se pare că este prea dur ceea ce afirm, ia gândiți-vă la ratarea întâlnirii istorice cu premierul japonez și meditați nițel la ce a fost mai important în momentul respectiv: interesul național sau interesul lui Dragnea?

Ar mai fi multe de spus, în acest moment însă realizez cu oroare că prin numirea Doamnei din Videle prim-ministru, Domnul Dragnea, ca un adevărat șef de coloană dat naibii și viclean ce se crede, a reusit să dea o lovitură fatală și ideii promovării româncelor în politică.

Prin împingerea în față a unei nechemate și nepricepute, prin promovarea unei păpuși Barbie din Videle trecute de prima vârstă, Domnul Dragnea aduce un afront tuturor femeilor din România, oferindu-le următorul mesaj: vedeți, asta este calea pe care trebuie s-o urmați pentru a reuși în viață, pentru a ajunge în vârf: să ascultați de masculul alfa, de șeful de coloană, să-l urmați și să-l venerați indiferent de ce vă spun alții care se dau deștepți prin București, Bruxelles sau mai știu eu unde!

Oare președintele nu s-a gândit și el la toate astea? Timpul a fost prea scurt? Somnul aproape?

Sau, mă agăț eu de firul de paie, știe el ceva de care noi n-am auzit?