Este veșnica întrebare atunci când vine vorba de evenimentele din Decembrie 1989.

Dacă a fost sau n-a fost revoluție?

Cum trec anii scade încet dar sigur numărul celor care susțin că a fost și crește numărul celor care îți spun la o adică: ai văzut, eu ți-am spus încă de pe atunci, dar tu nu m-ai crezut!

Noutatea este că între cei din ultima categorie a apărut mai nou și justiția românească, cea care de o vreme instrumentează așanumitul proces al revoluției, încercând să stabilească odată si pentru totdeauna dacă a fost sau nu, iar dacă da, ce.

În zilele care au trecut am aflat că în urma cercetărilor și a analizelor s-a ajuns la concluzia sigură că în mod cert a fost o diversiune, vid de putere nu a existat, de unde decurge logic faptul că nu putem vorbi de o preluare a puterii.

De la cineva de către altcineva.

Este important, chiar dacă pare o chițibușărie.

Revoluția nu este un concept juridic, ci istoric, având însă și semnificații juridice.

Din aceasta perspectivă este cât se poate de evident că putem vorbi despre revolutie doar în situația în care, la presiunea maselor și datorită conjuncturii nefavorabile interne și externe, un regim este desființat, fiind înlocuit cu un altul, venit din rândul celor care au creat presiunea care a dus la colapsul regimului anterior.

Știau foarte bine – nu degeaba erau activiști în marxism-leninism instruiți la Moscova – asta și cei care au confiscat și deturnat revolta care a pornit din Timișoara la mijlocul lui Decembrie.

Nu degeaba au fost cooptați în primul “organ de putere” de după căderea lui Ceaușescu oameni care puteau fi identificați cu această presiune a străzii.

Este vorba de László Tőkés, Doina Cornea, Mircea Dinescu și cam atât – plecați de bunăvoie sau îndepărtați foarte repede din “organ” -, ceilalți care au format Consiliul FSN din Decembrie 1989 venind, în frunte cu Ion Iliescu și Silviu Brucan, din eșalonul secund al PCR, nomenclaturiști cu vechi state de serviciu, aflați în conflict mai mult personal decât de idei cu cel executat de Crăciun, împreună cu nevastă-sa, la Târgoviște.

Au mai fost introduși în acest “organ”- se numea pompos, ca în Caragiale, Consiliul Frontului Salvării Naționale – câțiva intelectuali pseudodizidenți – dizidenți autentici au fost foarte puțini, vreo 30 în pușcăriile lui Ceaușescu dintre care cel mai cunoscut este Radu Filipescu, întemeietor al Grupului Pentru Dialog Social – precum Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, reținuți de dăscălimea mai citită drept critici printre rânduri ai regimului ceaușist.

Văzută de aici, este cât se poate de evident că în România de după Decembrie 1989 a avut loc o revoluție, una chiar deosebită și relativ susținută, înăbușită efectiv în sânge: vorbim acum de cei peste o mie de morți, de toți, indiferent dacă au murit înainte sau după exterminarea lui Ceaușescu, inclusiv  la Mineriada a 3-a, din iunie 1990, care a “curățat” Piața Universității din București, consființind astfel victoria criptocomuniștilor reacționari.

De unde decurge foarte clar ideea întărită în aceste zile de către justiție că revolta din Decembrie 1989 a fost foarte repede orientată în interesul eșalonului secund al nomenclaturii comuniste, revoluționarii cu brevet fiind de fapt “premiați” pentru că au acceptat să participe la deturnarea revoltei, cei adevărați si consecvenți fiind foarte repede transformați în “golani”, respectiv dușmani ai nației cu ajutorul național-comunismului de sorginte postdecembristă susținut înainte de toate de către C.V. Tudor cu voie de la comenduire, recte Petre Roman.

Desigur, mulți dintre adevărații revolutionari n-au ajuns nici măcar până la această “recunoaștere”, scufundându-se în anonimat sau în nebunie, murind neremarcați sau părăsind țara printre primii dintre cei care au luat, începând cu anii nouăzeci, calea Occidentului.

Așadar, răspunsul este clar afirmativ: da, în România, începând cu mijlocul lui Decembrie 1989, a avut loc o revoluție, o revoluție autentică si îndelungată, înfrântă până la urmă de cei care au preluat puterea lui Ceaușescu direct din mâinile sale în 22 Decembrie 1989.

Și uite așa, tiptil-tiptil, ca să nu creăm panică, am ajuns la întrebarea adevărată și singura împortantă: ce vom face noi cu acest adevăr, cum ne vom raporta la el, cum ne vom orienta atitudinea de acum încolo: ne vom lamenta la nesfârșit, ne vom ciondăni precum corbii pe scheletul unui animal de mult dispărut, vom arăta mereu cu degetul la celălalt sau ceilalți, în functie de situație, odată la ăștia, pe urmă la ăialalți sau vom hotărî în sfârșit să cinstim cu adevărat memoria celor care au căzut în ideea “vom muri și vom fi liberi!”, indiferent dacă asta s-a întâmplat înainte sau după 22 Decembrie 1989.

Pentru mine este simplu.

Eu am fost în balconul “Palatului Administrativ” din Arad în 22 Decembrie 1989, imediat după căderea lui Ceaușescu, atunci când la întrebarea răgușită a lui Valentin Voicilă în care se interesa cum să se numească noul ziar al Aradului, mii de oameni au început să strige în cor: Adevărul, Adevărul, Adevărul….

Dar nu cred că pentru ceilalți, pentru Dumneavoastră, stimații mei cititori, ar fi mult mai complicat.

Ajunge să vă gândiți la cei care au murit pentru ca eu să pot scrie iar Dumneavoastră să citiți aceste rânduri și să acționați în consecință…