Văzând avalanșa de comenturi legate de o știre de circulație, mi-am spus că așa nu mai merge, musai să iau niscaiva măsuri. Eu scriu aici despre tot felul de abstracțiuni de care nimeni nu-i interesat în afara unor prieteni despre care, de altfel, am mari dubii când, zâmbind cât se poate de convingător, mă liniștesc că da, au citit ultima mea elucubrațiune și le-a plăcut tare.

Acuma aș putea și eu să inventez câte ceva din experiența mea cotidiană. Nu de mult, m-a oprit în Grădiște poliția. Era dimineața, înainte de zece și nu era bine. Îmi era clar de la început că n-am centura, l-am și văzut pe tânărul subofițer aruncând o privire nehotărâtă la mine și la mașină, după care i-am văzut mâna ridicându-se în aer. Am oprit mai încolo să am timp să-mi pun centura, bineînțeles, n-am reușit, eram nervos și vroiam să-i introduc capătul metalic în lăcașul păstrat pentru scaunul soacrei.
Omul s-a prezentat, mi-a cerut actele, inclusiv asigurarea, după care, găsind totul în regulă, m-a întrebat dacă știu pentru ce m-a oprit. Nu eram foarte vioi, înainte de zece de obicei sunt în regim de avarie, mă și chinuiau ceva gânduri negre, n-am avut prezența de spirit să găsesc un răspuns ca în filmele americane: probabil mergeți în centru…
Am băiguit ceva de centură, da, zice el, degeaba ați încercat s-o puneți acum, când ați ieșit de pe strada laterală n-o aveați pusă. Așa e, am recunoscut eu cu un sentiment de lehamite și oprindu-mă la timp să-mi continui expunerea despre metafizica banalului. Mi-a trecut așa prin cap să-i spun că eu am o regulă: nu pun centura în Arad. În oraș. E orașul meu, ce naiba, am atâta drept în orașul ăsta, nu? Pe șosea-i altă treabă, la Timișoara deasemenea, pe ăia-i știm bine, vânează arădenii.
Îmi spune tânărul de amendă și de două puncte din permis. Cel mai tare m-a enervat chestia cu punctele, ce-i asta Domle, să mă depuncteze un polițist că nu am avut centura la 15 kilometri pe oră în Grădiște în timp ce ieșeam de pe Voievod Moga și intram pe Petru Rareș. Numai voievozi în Grădiștea asta!
Domle, îi spun, uită-te la mine, nu sunt de azi de ieri, conduc de peste treizeci de ani, n-am avut un accident, am toate punctele, știți cum e, famelie mare, renumerație după buget mică. Am exagerat, normal, am avut două ciocniri ușoare, câteva depășiri de viteză, nici familia nu e foarte numeroasă, mai ales acum de când fata s-a mutat la casa ei, cu renumerația am spus adevărul pur, e chiar a naibii de mică, hai, Domle, îi spun, tocmai pe mine să mă amendezi, e chiar strigător la cer.

Nu gândiți corect, îmi spune tânărul polițist, nu există excepții, legea-i lege, ar fi fost mai bine dacă recunoșteați de la început, nu încercați să mă mințiți.

Ei, aici m-am uitat la el. Ne uitam unu la altul, el liniștit, păstrându-și zâmbetul profesional pregătit pentru idioți, eu încercând să-mi dau seama dacă face mișto de mine sau e pe bune. În țara asta frumoasă și bogată dar greu de locuit nu știi niciodată, oamenii sunt triști și plini de umori și umor în același timp și în combinații diferite. Mi se părea că tânărul e sincer, se ia în serios și spune ce gândește. M-am riscat.
Hai, Domle, pe bune, după câte știu încă nu l-au multiplicat genetic pe Godină. Nu, nu mă înțelegeți greșit, am continuat în trombă, sesizând o urmă de rictus pe fața lui ce semăna cu zâmbetul Terminatorului înainte de a spune I’ll be back, am tot respectul pentru el, aș vrea să fim înconjurați în trafic numai de polițiști ca Godină, da vedeți, are și el problemele lui, fără vizita lui Cioloș la lansarea aceea de carte, cine știe ce mai pățea cu legalismul acesta exacerbat al lui. Trăim în România, ce naiba, suntem recompensați și amendați în funcție de noroc, nu de lege.
Și de pile, ați vrut să ziceți, a făcut tânărul polițist pasul în spate și atunci mi-a părut rău că nu l-am avut elev sau student. Petrecând decenii în învățământul arădean, cu atâta am rămas. Cu foștii mei elevi și studenți care mă recunosc și îmi fac un mic favor, depinde până unde au ajuns în viață. Nu mare lucru, cei care au ajuns departe de tot, like primarul nostru din ce în ce mai puțin iubit, n-au timp de mine, nu că n-ar fi recunoscători dacă ar avea.
Nu i-am răspuns la provocare, mi se părea că suntem pe drumul cel bun, doi bărbați maturi gândind la greutățile și vicleniile inerente cu care te confrunți în viață, în loc de asta am căutat după filozoful din mine. Știu, suntem într-o contradicție: dacă mă amendați, vă faceți treaba cum scrie la carte și veți avea sentimentul datoriei împlinite: Numai că veți rămâne cu un gând secund, un gând care nu vă va da pace o vreme: Domle, în felul lui, omul ăsta avea dreptate, nemaivorbind de faptul că a discutat cu mine de parcă aș fi om, nu polițist.
Zâmbea. Încă profesional dar din ce în ce mai uman. Numai aducea cu Arni din Terminatorul, ci cu ET care vrea acasă. Nu, a zis până la urmă. Nu voi avea gânduri rele, legea este doar un text pe hârtie. Totul depinde de cel care o aplică.

P.S. Nu vă voi spune ce s-a întâmplat mai departe. Nu veți afla de la mine cât a fost amenda sau dacă n-a fost. Nici acum, recunosc onest, nu mi-am legat centura, permițându-mi anumite licențe inerente excursiilor printre cuvinte, dar întâmplarea este adevărată chiar dacă nu seamănă cu nimic din cele întâlnite de Dumneavoastră, stimații mei cititori…