7 mai, așa cum a fost odată. O singură dată… Imposibilul a devenit posibil

    Mai cald, mai verde, mai colorat, mai plin de viață, așa arată mereu începuturile lunii mai. Sunt zilele acelea în care noaptea vine la ore destul de târzii, în care copiii pot sta la joacă până la 8 sau 9 seara pentru că nu mai e nici frig și nici noapte.

    Așa a fost și în urmă cu 34 de ani ziua de 7 mai. Se simțea mirosul florilor de primăvară, pe câmp era plin de maci, iar pomii de pe stradă erau și ei, toți, înfloriți. Veneam de la școală cu haina mai groasă pe umăr, sprijinită de ghiozdanul care avea jumătate din greutatea mea. Diminețile erau reci și bunica mea, ca orice bunică, nu mă lăsa să plec de acasă dacă nu îmi luam ceva gros pe deasupra uniformei. Abia așteptam să ajungem acasă, să ne aruncăm ghiozdanele, să ne dea să mâncăm „d’amiază” și să fugim la uliță să batem mingea.

    Erau primele zile în care bunicile sau mămicile ne lăsau să ieșim afară în pantaloni scurți, renunțând treptat la pantalonii de trening, ăia cu două dungi pe care îi aveam cu toții. Era mai mult decât un semn că a venit primăvara. Faptul că deja ne jucam în pantaloni scurți era un semn că se apropia vacanța de vară. Ne jucam pe unde puteam, jos în vale, în fața casei printre pomi, o „victoria”, un „E5” sau „respinsa”, orice numai să fie cu mingea, iar cine avea minge era un mic rege.

    Nu era deloc ca acum, ca în aceste zile în care copiii sunt privați de a merge la școală, în care copiii, și nu numai ei, nu mai au voie să se joace afară, în care sportul a luat o pauză de câteva luni atât la nivel de profesionism, cât și la amatori. Ce mai seamănă acum cu acea zi de acum 34 de ani? Natura, doar natura.

    Țin minte că era ora 7 seara și tati ne-a chemat acasă să ne spălăm pe mâini, la subraț și pe picioare, să ne luăm ceva curat pe noi și să mergem de acasă că se anunța meci mare. Ne-am dus la Puiu, unchiul Puiu, care a scos deja televizorul ăla mare, alb-negru, pe terasa care atunci încă nu era acoperită. Ne uitam afară la meci, deci e clar că nu a fost frig. La ce meci? La Steaua cu Barcelona, finala Cupei Campionilor Europeni, prima mare finală europeană care era jucată de o echipă românească.

    Și a început meciul cu Teoharie Coca-Cosma în rol de comentator. Catalanii atacau în valuri dar fără a pune mari probleme. Un cap alături a lui Marcos, niște incursiuni ale lui Archibald și neamțul acela, Schuster, care părea mai bine hrănit decât Boloni și Majearu, dar nu neapărat mai… fotbalist. Și s-a făcut acel minut 70 în care tata ne-a zis: „să vedeți acum surpriză”. Și a intrat Iordănescu în locul lui Bălan. Anghel Iordănescu, care tocmai a împlinit în urmă cu câteva zile 70 de ani. Au zburat anii… Da, a intrat Iordănescu dar noi, copii fiind, nu ne-am dat seama prea bine care era surpriza. Acesta a revenit pe teren după doi ani de la retragere, avea 36 de ani, iar în cele 50 de minute, cu tot cu prelungiri, în care a jucat a arătat că fotbalul e ca mersul pe bicicletă, nu ai cum să-l uiți. A driblat tot ce prindea, a pasat, a alergat și a coordonat precum un „General”, dar partida s-a încheiat fără goluri. Asta și pentru că Belodedici, Bumbescu, Iovan sau Bărbulescu erau precum gărzile de corp ale marilor președinți: nu lăsau nimic să treacă. Pițurcă, Lăcătuș și Balint încercau și ei câte ceva prin față, dar aveau și catalanii „bodyguarzii” lor.

    Și au urmat penalty-urile de departajare. Camerele arătau tribunele pline arenei „Ramon Sanchez Pizjuan” din Sevilla. Pământ spaniol și chiar dacă era andaluz, toată suflarea ținea cu Barcelona. Regele Juan Carlos al Spaniei apărea în imagini tot la un minut distanță una de alta. Spaniolii se vedeau deja cu trofeul, dar au omis ceva, au omis că în poarta Stelei era Duckadam, cel care mai apărase o duzină de penalty-uri în ultimii doi ani, unul chiar împotriva Romei.

    A început Majearu, dar Urruticoechea, regretatul „Urruti”, a apărat, iar peluza din spatele porții era în delir. A ratat și Alesanco, după ce Duckadam s-a întins ca o felină până lângă bara din dreapta. A ratat apoi și Boloni, dar Duckadam a apărat și el șutul lui Pedrazza. Tot în dreapta. A urmat Lăcătuș, iar Coca-Cosma Teoharie ne spunea că „Lăcătuș va înscrie, Lăcătuș trebuie să înscrie”, și a înscris cu un șut cu ochii închiși, sub bară. De la catalani, urma Picchi Alonso, iar Duckadam a mai făcut o minute, a apărat și șutul acestuia executat tot în dreapta portarului. Balint a marcat cu calm pentru 2-0 și pentru Barcelona urma Marcos. Acesta a schimbat colțul, a tras în stânga, dar Duckadam a intuit și asta și a apărat. „Apărăăă Duckadam”, urla comentatorul și milioane de români, iar de bucurie, Coca-Cosma a scăpat un „suntem finaliști, am câștigat cupaaa!”, în timp ce regretatul Bărbulescu alerga ca nebunul să fure cupa.

    A fost o noapte de vis pentru români, o noapte în care un băiat născut în localitatea Semlac, în județul Arad, a fost pe buzele a cel puțin un miliard de oameni de pe continent și de pe planetă. Helmuth Duckadam a fost în acea seară stăpânul lumii, realizând în acele 9 minute o performanță rămasă neegalată până acum: 4 penalty-uri apărate consecutiv. Și în ce moment…

    Iovan a ridicat trofeul în aplauzele regelui, dar în acea noapte, regele a fost Duckadam, cel cunoscut acum ca „Eroul de la Sevilla”.

    PS: Un arădean, Helmuth Duckadam, a făcut posibil ceea ce părea imposibil. O echipă românească câștiga cel mai important trofeu al Europei pentru echipele de club. Dar tot de ziua de 7 mai ne mai leagă ceva: este ziua de naștere a lui Flavius Domide, legendarul fotbalist al echipei UTA din anii 60-70. La mulți ani, Gigi Domide!

    Sursa foto de deschidere: periferiab.ro/poveste/maidan/

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. Exact la asta ma gândeam și eu, azi e ziua lui Domide și la sf un PS! Domide, un fotbalist uriaș și un om de mare caracter! Ce treaba are Aradul cu aceasta echipa înființată de comuniști? Care culmea, l-au alungat pe Francisc Neuman si au transformat tara și sportul într-o propagandă continuă! Echipele astea departamentele, steaua și Dinamo, nu sunt altceva decât creația sistemului comunist. Poate un articol despre cum au fost “promovate” direct în divizia A ar fi mai interesant! Degeaba, nu contează ca au luat jucători cu japca și amenințând cluburi cu retrogradea, ce contează ca pe Iosif Petschowski l-au dus la bucuresti și l-au ținut câteva zile închis în cameră, practic forțat sa semneze cu Cca? Pe mine echipele astea comuniste nu ma reprezinta și nu îmi aduc nicio bucurie, fotbalul era la fel de frumos și fără ele! Aceste echipe prin mizeriile care le-au făcut în fotbalul românesc nu au făcut altceva decât sa distrugă competiția sportivă! Unele ies la iveală asa incet! Dacă nu veneau comuniștii în țară, UTA ajungea un Real Madrid al României! Baronul era tânăr (a murit în 1997), în primii doi ani a adus jucători care erau titulari in naționala Ungariei, care era o forță mondiala atunci!
      Sa ne mândrim ca Dukadam e arădean e doar un pretext, de fapt suntem stelisti și nici nu contează ca e o echipa comunistă, astia suntem, ignoranți! Dinamo și steaua=mizeria fotbalului românesc! Ar trebui predat în școală despre ei, sunt un fel de memorialul durerii al sportului!
      La mulți ani, Flavius Domide!
      În urma cu câțiva ani a apărut un articol în pro sport despre cum au încercat comuniștii să-l mituiasca pe arbitrul finalei, bineînțeles ca nu a acceptat! Asta a fost steaua, echipa lui Valentin ceausescu! De dinamo nici nu are rost, și când te gândești ca unii donează bani pentru ei!

      0 voturi
      +1
      -1
      • Ce a realizat Steaua în seara aia a fost unic și, din păcate, va rămâne unic în istoria fotbalului românesc. Eu văd lucrurile din cu totul altă perspectivă. Le văd doar din plan sportiv.
        Ca să vă răspund vizavi de ziua de naștere a lui Flavius Domide, nu i-am dedicat un articol de ziua lui. E adevărat. Am scris în urmă cu vreo 40 de zile un articol despre cine e și ce înseamnă Flavius Domide pentru Arad. Nu era nevoie să îi dedic un articol de ziua lui, mai ales că am o relație excelentă cu el, Domide fiind cel care în urmă cu 27 de ani m-a debutat la seniorii Gloriei Arad.
        În ceea ce privește performanța Stelei, ea a depășit orice vis al nostru. Nu visa niciun român până atunci că vom cuceri Cupa Campionilor Europeni. M-am bucurat în acea seară ca român. La fel a făcut și tatăl meu care este rapidist, la fel și unchiul meu care este dinamovist, la fel și o grămadă de prieteni care nu țineau cu Steaua în competiția internă. Steaua în acea seară a fost România. M-am bucurat pentru jucătorii aceia care nu aveau nicio vină că în fruntea statului erau comuniști, că în fruntea Stelei era Valentin Ceaușescu. Fotbaliștii ăia au ajuns la Steaua pentru că erau valori, supervalori. Întrebați-l pe Duckadam dacă a fost luat cu japca la Steaua fără voia lui. Întrebați-l pe Negrău sau pe Bunaciu dacă s-au dus la Steaua fără voia lor. Nu mai puteți să-l întrebați pe Adi Lucaci, dar am vorbit de nenumărate ori cu el și mi-a spus că s-a simțit împlinit când a ajuns în Ghencea. Întrebați-l pe Marcel Coraș dacă nu și-a dorit să ajungă la Steaua sau la Dinamo. Și-a dorit… Dar pentru el nu s-a mai putut… Credeți că Belodedici ar fi dorit să rămână pe la Moldova Nouă în detrimentul câștigării unui trofeu european cu Steaua? Credeți că Lăcătuș ar fi dorit să facă carieră la FC Brașov?
        Așa au fost vremurile, și nu doar la noi, ci în toată Europa de Est au existat echipe departamentale. Oare la Steaua Roșie cum au ajuns Prosinecki de la Dinamo Zagreb, sau Sinișa Mihajlovic de la Vojvodina?
        Știu că unele echipe precum UTA, Rapid, Craiova sau FC Argeș au avut de suferit de-a lungul timpului, dar repet, jucătorii care s-au dus la Steaua și la Dinamo și-au dorit ei acest lucru. Gică Popescu nu a mai vrut în 1988, după armată, să continue la Steaua, astfel că s-a întors la Craiova și a jucat acolo, fără să fie suspendat, fără să fie exclus de la echipa națională. A fost opțiunea lui și i s-a respectat.
        Steaua și Dinamo, ajutate de ministere, de generali, de miniștri, au format în condiții de mare performanță jucătorii care apoi timp de mai bine de zece ani au dus România la Campionate Mondiale și Europene. Credeți că Hagi ajungea la Real Madrid direct de la Constanța? Sau Lăcătuș, sau Rotariu, Lupu, care era venit de la Galați, Klein, Mateuț, Andone, Rednic, mai erau fotbaliștii care au fost fără a juca la echipe care performau în Europa?
        La fel era la gimnastică. Fără centrul de la Deva, unde erau duse tot cu japca – deși toate visau să ajungă acolo – mai aveam performanțele de la gimnastică pe care le-am avut?
        Uite că acum nu mai e comunism. Nu mai ia nimeni cu japca pe nimeni. Unde joacă Dennis Man și Adrian Petre, cele mai bune produse ale clubului UTA din ultimul deceniu? Oare s-au dus cu japca acolo?
        Hai să nu mai fim ipocriți.
        Ce s-a întâmplat în anii 40-50 nu este deloc vina noastră. Probabil că UTA ajungea ca Real Madrid, dar istoria a fost decisă de alții… Nu o să mă cramponez de decizii politice pentru a mă bucura de performanța sportivă.
        Nu am auzit până acum câțiva ani de CSM București, dar am sărit pe televizor de bucurie când a câștigat Liga Campionilor la handbal. Nu pentru că sunt vreun comunist sau pentru că am nu știu ce afinități cu Bucureștiul, ci pentru că o echipă românească a fost cea mai bună din Europa.
        Iar prin comentariul pe care mi l-ați scris nu puteți niciodată să îmi luați bucuria și inocența de la zece ani, atât cât aveam eu când a câștigat Steaua contra Barcelonei finala CCE.
        Vă doresc o zi bună.

        +1 voturi
        +1
        -1
    2. Lucian, nu ai înțeles! Echipele astea au avut un avantaj, în 90 au plecat tot cu un avantaj față de restul echipelor tocmai pt istoria lor de dinainte de 89, normal ca Denis Man vrea acolo. Echipele astea au știut sa speculeze orice în favoarea lor. Pe fotbalisti nu-i interesează ca Valentin Ceausescu a fost protectorul Stelei, sau pe Lăcătuș, sau pe duckadam, ei au mers pt faima, o butelie în plus, etc. Ca român te-ai bucurat, cam asa spun toți! Eu nu m-am bucurat pt ca știu cine sunt aceste echipe, cum au aparut, cine a avut de suferit și mai ales cât am pierdut din spiritul sportiv cu aceste doua echipe conduse de comuniști, armată & miliție!
      După anii 70 competiția a fost distrusă, și înainte au încercat (vezi cazul Peci), au luat ce e mai bun din țară datorită influentelor care le aveau, au făcut un fel de echipa națională la steaua și dinamo și atunci e normal ca au avut rezultate pe plan extern când acolo jucau cei mai buni din țară. Pe jucători nu-i interesa cum au ajuns acolo! Uite ca pe Domide l-a interesat, de aia a rămas la UTA când a avut ofere din alta parte, uite ca pe Ceala l-a interesat, s-a întors la UTA, la cca nu l-au interesat gradele… Te aștepti ca toți jucătorii sa aibe caracter sau sa urmărească Memorialul durerii? Majoritatea sunt niște cocalari care au în cap doar bani, femei și mașini!
      Eu au acaparat tot ce e mai bun și au avut un mare noroc, echipele din Anglia au fost suspendate.

      0 voturi
      +1
      -1

    Scrie un comentariu

    7 + 5 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.