Nu, nu vă faceți iluzii, nu este sărbătoare națională, este o zi obișnuită de muncă imediat după solstițiul de iarnă, zile libere vor fi de Crăciun și de Anul Nou.

Scriu în cea mai scurtă zi a anului, ziua în care, acum 36 de ani, România, urmând Timișoara și Aradul, a ieșit în stradă pentru libertate. Restul se știe sau se bănuiește, cert este că și acum, după 36 de ani, libertatea aceea mult visată a rămas în continuare o năzuință.

Desigur, este mult mai bine decât a fost sub Ceaușescu – chiar dacă sunt destui care mai nou contestă și acest adevăr simplu – dar mai este mult până departe. Pentru a realiza asta, ajunge să ne gândim la anul care tocmai trece sub semnul anulării alegerilor în care era să fie ales președinte unul Georgescu, un fan al aberației de dinainte de 1989. Asta ca să nu mai pomenim și de prietenia cu marele vecin de la Răsărit.

Iar drama apare în toată lumina ei crepusculară atunci când realizăm că acest Georgescu și alții ca el au reușit să amețească o mulțime nebănuit de mare de români, să îi facă să creadă în ceea ce poți crede doar dacă nu știi prea bine despre ce este vorba.

Iar aici la Arad, al doilea oraș al Revoluției Române, treaba este mai mult decât dramatică. Ajunge să ne uităm la așa zisa demonstrație pentru justiție liberă de acum câteva zile. Înainte de toate, tot respectul pentru cei câțiva, poate zece-douăzeci, arădeni care s-au strâns vineri seara la Crucea Eroilor din Parcul Eminescu pentru a se alătura celor din țară care cer justiție liberă și independentă. Și să nu uităm că în județul Arad, la prezidențialele din Mai, a câștigat George Simion, nu al lor Nicușor.

Dezamăgirea vine și din comparația dintre decembrie 1989 și decembrie de acum. Atunci cel puțin 70-80 de mii de arădeni au participat, într-un fel sau altul, la manifestațiile pentru libertate. Jumătate din populația orașului de acum, având în vedere că pe atunci Aradul se apropia de 200 de mii de locuitori. Nu sunt vorbe în vânt, cel care vă scrie se afla și el acolo, știe despre ce vorbește.

Iar de atunci, timp de 36 de ani, am avut vreme destulă să realizăm că, da, acea revoluție a fost furată. Sau ținută în captivitate, ca să trimitem la titlul documentarului Recorder, cel care a declanșat, la începutul lui Decembrie 2025, demonstrațiile pentru o justiție liberă și dedicată tuturor, nu doar privilegiaților care au contribuit sau, în cel mai bun caz, au asistat la deturnarea revoluției din 1989.

Și cei care azi se folosesc de privilegiile obținute de atunci în condiții mai mult decât dubioase. Și nu este vorba neapărat de cei – în frunte cu Iliescu și gașca – care, privilegiați și sub Ceaușescu, au deturnat în interesul lor personal evenimentele care au început la Timișoara la mijlocul lui Decembrie 1989. Mulți dintre ei nu mai sunt, mulți sunt prea bătrâni ca să mai „lupte” în continuare.

Este vorba de noua clasă politică, formată în contextul putred al revoltei capturate. Și care azi, pe toate căile, încearcă să ne convingă că sunt legitimi și fac bine ceea ce fac. Indiferent de partid și de ideologii afișate pentru cei mai săraci cu duhul.

Și care reacționează pe măsură. Sau ce credeți că înseamnă susținerea populară a unor personaje de doi lei, precum Georgescu, Simion sau Șoșoacă? E vorba de frustrare, de o frustrare greu de exprimat de cei care își văd de treaba lor cotidiană fără să aibă prea multă preocupare pentru politică și alte cele domnești. Un fenomen obișnuit de altfel, mai nou chiar de proporții mondiale, având în vedere noile posibilități oferite de tehnica digitală.

E vorba de oameni simpli care reacționează visceral și fără discernământul celui care se ocupă în mod profesional de aceste fenomene. A-i face proști, înseamnă a-i jigni, exact așa cum ne-a jignit Ceaușescu atunci când i-a făcut pe demonstranții din Decembrie 1989 huligani și trădători. E vorba de oameni care au nevoie de alții care să le spună care este calea de urmat. E ceva absolut firesc și obișnuit în orice societate și oricând. Problema cea mare este că întotdeauna se găsesc șarlatani care să îi convingă că ei sunt cei care îi pot duce spre adevăr și dreptate.

Văzute de aici, atât Revoluția din Decembrie 1989, cât și demonstrațiile de acum pentru justiție adevărată reprezintă imagini în oglindă ale aceleiași probleme. Dorința tuturor de a trăi într-o societate normală, liberă și care are grijă de toți cei nevoiași este de cele mai multe ori folosită pervers de cei care doar atâta așteaptă. Propaganda modernă acționează virtual și fără să lase urme.

Așa că, acum, în Ziua Libertății – nedeclarată oficial sărbătoare națională nici după 36 de ani – e momentul să ne înțelegem: ca arădean, văzând reacția arădenilor la problemele justiției române, mă simt cam dezamăgit. Și nu sunt deloc mândru de faptul că sunt arădean.

Așa cum am fost și rămân atunci când îmi amintesc de Aradul din Decembrie 1989…