Odată cu cele 64 de victime care au ars în incendiul de la clubul Colectiv din Capitală, a ars parcă și cârpa care ținea legată la ochi o țară întreagă. Putem spune că 30 octombrie 2015 e un punct de cotitură în istoria românească. Atunci, parcă pentru prima dată după mult timp, oamenii au început să înțeleagă că acel cuvânt gol și lipsit de sens numit „corupție” nu e ceva ce se întâmplă doar prin birouri obscure, nu e ceva dintr-o realitate paralelă care nu-i privește. În urmă cu 4 ani, românii au îmbrăcat cu sens cuvântul „corupție”, înțelegând pe deplin că urmările lasă cicatrici adânci în toate colțurile și păturile societății. Din cauza acestui cuvânt, acum ajuns notoriu, ajung să se producă reale tragedii. Da, au trebuit să moară 64 de tineri ca românii să facă acel prim pas, acela de înțelegere a gravității problemei.

Acum, la 4 ani de la noaptea aceea cumplită, oamenii vor mai mult. Vor extirparea acestei tumori numită „corupție” care are metastaze ce par de neoprit. Speranța unui triumf al justiției pare însă pe departe de a fi aproape. Dacă nu chiar imposibil. Oamenii sunt necăjiți. Simt lehamite. Cum poți simți că poți lupta cu un întreg sistem corupt când în 4 ani nu a fost nimeni în stare nici măcar să pedepsească vinovații unui incendiu și a proastei gestiuni medicale de după?

Cu toate acestea, „The day we give in is the day we die” („Ziua în care renunțăm, e ziua în care murim”- traducere aproximativă), așa cum spuneau și cei de la Goodbye to Gravity, una din trupele care au concertat înainte să izbucnească focul în Colectiv.

Iată că oamenii nu renunță. Depun efort și nu uită. Țin în continuare vie amintirea acelei nopți. Este deja al patrulea an în care, și la Arad, oamenii se strâng laolaltă să țină un moment de reculegere, cu gândul la acele victime. Inițial, a fost anunțat și un protest pașnic, bazat pe șoc vizual. Câțiva oameni urmau să poarte machiaj care să arate a arsuri grave pe piele. Au renunțat însă la idee. Prea multe critici. Prea multe voci spuneau că e ceva ce nu se cade.

Comemorarea însă nu s-a anulat. Miercuri seara, în jurul orei 18:00, în Parcul Eminescu s-a adunat un grup de aproximativ 50 de oameni. Deși a început să plouă intens, ei au rămas acolo, în liniște, mulți veniți cu copii mici. Nu au vrut să braveze. Pur și simplu așa au simțit. Să vină și să aprindă câte o candelă. Nu prea au dorit nici să vorbească cu presa. Am reușit totuși să înregistrăm 3 declarații pe care vi le reproducem mai jos, obținute de la doi bărbați și o femeie, care ne-au spus, sub anonimat, ce anume i-a determinat să iasă din casă pe o vreme atât de urâtă.

„E important să nu uităm că toți suntem oameni până la urma urmei. Am venit să comemorăm niște tineri care au murit fără vină”.

„E o responsabilitate pentru cei care au murit, dar între timp nu s-a schimbat nimic… Măcar câteva minute putem să ținem un moment de reculegere”.

„Am simțit foarte mult nevoia să vin pentru că, în primul rând, puteam să fim oricare dintre noi acolo în locul lor. Eu așa am perceput din prima. Și acele suflete sunt absolut nevinovate! E prea mult! După patru ani nu s-a întâmplat nimic, nu s-a schimbat nimic. Lor chiar nu le pasă? Deloc? Serios, deloc?! Puteam fi oricare dintre noi… Ce, la Arad nu avem cluburi?”