PSD este la ora semnelor de punctuație. La capitolul investiții s-a pus o cratimă, ca aia dintre „mă” și „sa” atunci când scriem despre câte-un politician. Creșterii salariilor i s-a pus un punct mare, în unele cazuri chiar înaintea ultimului zero. La fel și pensiilor așa că, dacă tot a mai rămas o virgulă, a fost folosită la prețuri – și se știe că după virgulă se poate continua, mai ales creșterea. Semnul exclamării a fost pus după ordinul de zi pe unitate: modificați codurile! După atâtea certitudini, actuală rămâne o singură întrebare: de unde? De exemplu, de unde luăm bani: „simplu”, au răspuns finanțiștii partidului: de la benzinari (accize), de la bănci (și dă-i cu roboru’) și din împrumuturi (să trăiți, tanti Banca Mondială!). Alt exemplu: de unde mai luăm liniște? Tot „simplu”, au răspuns, filozofic, și strategii partidului: liniștea înseamnă asumarea zgomotului (lăsați prostia aia cu întunericul care este lipsa luminii, că liniștea națiunii nu-i lumină!). Așadar, să dăm zgomot națiunii, ca să avem noi liniște!

Lenin s-a instalat în fruntea bolșevicilor în 1917, venind din exil cu trenul. Și i s-a cășunat pe Palatul de iarnă, asupra căruia a pornit un asalt devastator (la propriu!). Urmașii lui, contemporani nouă, s-au instalat în fruntea neo-bolșevicilor, venind cu votul (până la urmă, tot un fel de tren, teleghidat cu promisiuni) și, după câteva modificări de coduri, li s-a cășunat pe palatele rămase în picioare. Și au ordonat asaltul!

Stră-stră-stră (-stră?) bunicul meu, Golyát És Dávid, mic meșteșugar în Aradul secolului 19, a donat bani pentru a ajuta la construirea Palatului administrativ de azi. Mulți alți arădeni de atunci, al căror nume se scriau cu „á”, „y”, „ő” sau „ű” au procedat la fel – în acele vremuri, Draglisa sau Korgeza erau doar niște nume cunoscute de inițiații în istorie Daciei, care nici ei nu știau ce transformări vor suferi aceste frumoase nume. Bunăoară, Draglisa a circulat de-a lungul veacurilor, prin spațiul carpato-danubian-teveormănean, sub forme dintre cele mai diferite: Dragzibalos, Drupaneus, Dragmichaetes, Dragas până să ajungă în forma actuală, Dragnea sau, în unele zone din Teveorman, Livius. Nume frumoase s-au născut și din arhaicul Korgeza, deși mult mai puține decât precedentul (explicația, pe cât de simplă, pe atât de profundă a fost găsită tot de istorici: dacii ardeleni sunt mult mai așezați decât dacii (sau adacii) teveormăneni). Deci, de la Korgeza s-a ajuns la Horgea, apoi la Flory până la actuala formă, Krefekct sau Prefect.  Cum spuneam, nume frumoase, neaoș dacice, care au inspirat multe comunități locale în botezarea orașelor importante, cum ar fi Apula* – după unii autori, Opula, veche așezare din Munții Teleormanului, unde au fost descoperite 628 de tăblițe din aur sau doar aurite, câte una pentru fiecare parlamentar majoritar, ministru și secretari de stat, plus ce-o mai fi (prefecți, subprefecți, doreli care dau mesaje de susținere pe facebook – pe vremea dacilor mesajele de susținere se transmiteau prin fum, din vârful dealurilor). Deci, tăblițele astea de la Apula (Opula), frumos legate în piele de oaie braziliană, au fost denumite de istorici, Codex Pesedeux Dacicus și conțin „legi autentice, pline de sacralitate, izvorâte din genialitatea strămoșilor, transmisă oral fiecărui membru marcant din secolul doi-unu d.d.” (d.d. = după daci) – citat din celebra lucrare „Apula – amândria anoastră”,  a celui care a tradus și interpretat Codexul apulic, Iordachetes Daciphallus, lucrare din care aflăm că tăblițele conțin informații prețioase despre: legea penală dacică, unde abuzul în serviciu nu era infracțiune decât dacă prejudiciul depășea 200 de morți; ordonanțele de urgență ale guvernului dac (OUGD) erau date de rege pentru că în cultura politică dacică, primul ministru era numit dintre proștii satului (cetății) și oricum nu pricepea nimic; regele numea procurorii, judecătorii și miniștri din rândul populației teveormănene; și multe altele despre care va fi vreme să vorbim. Surprinzător, studiul Codexului apulic scoate în evidență faptul că dacii aveau Carte funciară încă de pe vremea regelui Cotizo (de la care ne-a rămas frumosul cuvânt „cotizație”, în timp ce, de la alt rege, Cotiso, nu ne-a rămas nimic), urmaș direct al zeului Zalmoxis. Iar în CF-ul dacic este menționat că dreptul de proprietate asupra Palatului administrativ („Șura dacă”, cum se numea atunci) din Arad, aparține cetățeanul Draglisa, imobil dobândit prin donație (în original: „picat din cer”), direct de la zeul Zalmoxis. Pe altă tăbliță din CF se menționează că numitul Draglisa  a făcut un schimb cu statul dac: imobilul din Arad, contra o insulă pe Dunăre, ocazie cu care s-a și mutat în Alexandria, oraș cunoscut din vechime după numele dacic: Sanykané.

Așadar, iată dovada că asaltul asupra Prefecturii Arad este îndreptățit istoric. Foarte îndreptățit și bazat, după cum s-a demonstrat, pe Codexul apulic. Iar stră-stră-stră-stră-arădenii care au donat bani pentru construirea Palatului administrativ n-au decât să se învârtă în morminte, ca formă de protest nesancționabilă (deocamdată!) de jandarmi. Să vadă și ei cum e. Ce, noi nu protestăm tot degeaba?

Davide T@Goliath

* Istorici anonimi dar mai scrupuloși susțin că denumirea Apula nu este tipică limbii dacice, fiind mai degrabă un substantiv comun în dialectul adacic, vorbit de PSD (populație stabilă dacizată) în zona Munților Teveormanului.