Ziua de ieri, 18 decembrie 2022, a fost un elogiu pentru fotbal. Argentina și Franța au jucat finala Cupei Mondiale și au făcut cea mai bună reclamă celui mai iubit sport de pe planetă.

Fotbaliști de cel mai înalt nivel, profesioniști adevărați, s-au luptat până la epuizare pentru cel mai important trofeu de pe mapamond. Am văzut împlinirea lui Messi, am văzut un Mbappe stratosferic, am admirat lupta dusă de „gladiatorii” argentinieni și încrederea francezilor care au revenit miraculos atunci când tot globul îi credea învinși.

Dar apoi avea să-mi fie rușine. La câteva minute după o finală stratosferică, după, probabil, cel mai bun, cel mai tensionat, cel mai disputat meci din istoria fotbalului, aveam să văd imagini la televizor cu Arena „Francisc Neuman”. În timp ce Messi ridica trofeul pe TVR, la Digisport se difuzau imagini de la Arad și, dacă nu erau color, am fi crezut că sunt din urmă cu două secole, sau de la începuturile secolului XX, când fotbalul arăta cam așa (vezi mai jos). Am văzut oameni care jucau „călcata” cu brazdele, mai lipsea doar să le lipească cu scuipat. Că, oricum, atât contăm noi pentru cei care conduc această urbe de 30 de ani încoace, cât un scuipat. 

(FOTO: Alf Whittingham vs. Charlton Athletic’s – 1920)

Am realizat cât de jos putem coborî, cât de departe suntem de civilizație, cât de departe suntem de vremurile în care trăim.

După luxul din Qatar, am văzut imala de la Arad, orașul în care m-am născut, am crescut și sunt în prag de a îmbătrâni. Din păcate, Aradul meu a rămas blocat în timp pentru că cei care l-au condus și îl conduc în aceste zile, nu au fost niciodată axați pe cetățean, pe lucrul bine făcut, pe civilizație.

Noroiul acela de pe fețele lui Keșeru, a lui Benga, Săpunaru sau Sefer, noroiul acela este chiar pe obrazul Aradului. Gazonul de pe „Francisc Neuman” este imaginea Aradului ultimilor 30 de ani, trei decenii în care factorul politic nu a fost preocupat decât cum să sifoneze banul public, cum să vină parandărătul, cum să își umple buzunarul cumpărând voturi cu câte o fasole cu ciolan sau trei mici cu muștar…

Aseară mi s-a mai confirmat încă o dată că ăsta ne este nivelul, de mici cu muștar, de „sarmaliade” și paranghelii printre liniile de tramvai. Nu am evoluat deloc și nu o vom face niciodată, pentru că în timp ce noi punem o cărămidă la construcția viitorului, lumea civilizată ridică orașe întregi.

Conducătorii Aradului, oricare au fost ei, ne-au arătat doar nepăsare. Sunt doi ani și jumătate de când UTA joacă pe o mizerie de teren. A făcut cineva ceva ca să scăpăm de această rușine. NU! Nimeni nu a făcut nimic…

Am auzit încă de anul trecut povești că Federația ne apreciază, că vom avea la Arad meciuri internaționale, că vom schimba gazonul, că s-au alocat bani, că draci și laci. Și au avut dreptate. Am avut la Arad meciuri internaționale de juniori. La cel cu sârbii, un ins de vârstă mijlocie târa un furtun galben să stropească gluma de gazon, tare ca betonul. Apoi, când la Arad au venit juniorii din Italia și Polonia, au jucat în mlaștină.

Aradul de 30 de ani nu are conducători și, pentru că nu are conducători, nu are nici profesioniști. E plină Primăria de angajați pe sistemul pile și relații, e plină Primăria de tăietori de frunze la câini, iar rezultatul se vede. Peste tot… Arena „Francisc Neuman” este doar un tablou dintr-o întreagă galerie de imagini pline de… rahat. Da, chiar rahat…

Și ne afundăm în el tot mai mult, iar până la înec s-ar putea să ne omoare mirosul. Putoarea…

Vouă nu v-a fost rușine? NU v-a fost, că nici nu știți ce e aia… Și nici asumați nu sunteți, aruncați mereu vina în tabăra cealaltă. Dacă nu ați face așa, nu ați fi politicieni.