Recunoaștem, dacă nu am fi primit spre publicare o scrisoare deschisă redactată de o localnică din satul Vidra, în urmă cu două săptămâni, nu am fi aflat cât de frumos este acest loc al județului nostru, dar și cât de izolat, din toate punctele de vedere, este.

Vineri, 20 aprilie 2018. Am pornit la drum, într-o splendidă zi de primăvară, cu niciun nor pe cer, către Vidra. Ca să economisim timp, am ales ruta mult hulitului drum Galșa – Tîrnova – Șilindia – Buteni care, deși e atât de circulat de mașini mici cât și de camioane, are o porțiune care te face să invoci toți sfinții din calendar (și, Slavă Domnului, sunt destui). În fine, după aproximativ două ore, iată-ne la intrarea în Vârfurile, de unde ni se spusese anterior că trebuie să o cotim la stânga, chiar pe primul drum care ne iese în cale. Ironia sorții a făcut că nu ni s-a specificat că este vorba de primul drum asfaltat la stânga, astfel că am greșit traseul, primul drum pe care l-am găsit fiind unul îngust, cât să încapă o mașină. Inițial pietruit, după care, părăsind comuna și urcând dealul, s-a transformat exact în tipicul de drum forestier, „produs” doar de urmele lăsate de greutatea roților unor tractoare. Mașina noastră micuță a rezistat totuși eroic, motorul având destulă putere să ne treacă peste toate dâmburile. GPS-ul ne arăta că suntem pe traseul bun, astfel că totul era în regulă.

În fața noastră se zăreau în depărtare, printre pajiști înverzite, pline cu păpădii galbene și pomi înfloriți, rozalii, piscuri de munți încă înzăpeziți. Drumul era, pe alocuri, îmbrățișat, ca într-un tunel, de crengi de copaci, auzeam ciripituri de păsărele, iar din când în când mai zăream câte un câine, niște oi, vaci, căsuțe din lemn lăsate în paragină, fântâni în a căror adâncuri probabil încă sălășluiește în tihnă apa cristalină și rece ca gheața. După cam un sfert de oră de „tăiat” muntele, am coborât într-o vale unde am dat, în sfârșit, de drum asfaltat și am ajuns la o bifurcație. Harta Google ne arăta că Vidra este la stânga, însă, văzând un grup de muncitori, am vrut să aflăm dacă nu există o rută mai scurtă.

„Vidra e la dreapta”, ne-au spus aceștia, lăsându-ne cu gura căscată, căci aveam în fața ochilor harta de pe telefon care arăta clar că localitatea e la stânga, iar în dreapta ne era notată localitatea Măgulicea.
„Da, da, la dreapta. Vidra e la dreapta”, au insistat oamenii, astfel că ne-au convins și am luat-o la dreapta, văzând însă cum punctul albastru de pe telefon se îndepărtează tot mai mult de „Vidra” cea de pe hartă. La poalele a două dealuri drumul asfaltat s-a terminat, iar noi am luat-o tot la dreapta, sus, sus, pe un drum din pământ uscat și „dantelat”, în cele din urmă observând case. Fiind din nou încurcați de harta de pe net care ne arăta că suntem departe nevoie mare de Vidra, am cerut din nou ajutor. „Aici e Vidra!”, ni s-a răspuns. „Aici?”, „Da. da”, ni s-a răspuns.

În fine, ca să nu o mai lungim, în cele din urmă am găsit și casa Iuliei, una dintre cei care au făcut o petiție trimisă Consiliului Local al Comunei Vârfurile și autoarea scrisorii deschise publicate de noi (Citește AICI scrisoarea). Aceasta ne-a servit cu o cafea la ibric, ne-am așezat pe băncuța de lemn de la ea din curte, iar în timp ce ne-a povestit despre greutățile cu care se confruntă localnicii, noi nu puteam să ne luăm privirea de la peisajul magnific ce ni se lipise ca scaiul pe retină. Astfel, am aflat că Vidra are în jur de 200 de localnici. Mulți dintre ei sunt oameni săraci, dar foarte muncitori. În perioada comunistă, deși în marea majoritate a țării s-au naționalizat terenurile, Vidra a scăpat, iar țăranii de aici nu au lucrat la Cooperativa Agricolă de Producție, ci au fot „liberi”. Problema e că acum, din această cauză, ei nu pot nici beneficia de o pensie. Așa că oamenii bătrâni, pe lângă că se descurcă tot mai greu cu sănătatea și forța fizică, nici măcar nu au un venit, bazându-se unii dintre ei pe ajutor din partea copiilor. Pentru ații însă… fiecare zi e o luptă pentru supraviețuire.

Însoțiți de doamna Iulia, am pornit prin sat să vorbim cu cât mai muți oameni, să aflăm varianta lor: cum e viața acolo, cum simt că se schimbă lucrurile de la un an la altul, cum simt că se implică administrația locală în îmbunătățirea trailui lor? Cam acestea sunt câteva din lucrurile pe care doream să le aflăm. Privind fotografiile și montajul video de la finalul articolului, poate veți tinde să credeți că Vidra este un soi de Eden neatins de tumultul și stresul vremurilor noi, un fel de loc arhaic unde omul e mai aproape de natură și de Dumnezeu, iar viața e mai liniștită. Da. Vidra, asemenea multor altor sate montane din România, poate fi și asta. Și în acest sens are un potențial turistic uriaș care, din păcate, nu este exploatat chiar deloc. Iar localnicii nu cunosc legi sau strategii prin care ar putea să exploateze această „mină de aur” ce o reprezintă agroturismul. Nu e nimeni să-i învețe ce pași ar putea urma pentru a face o adevărată afacere profitabilă din așa ceva.  Nu există nicio pensiune în sat. De fapt, despre ce vorbim? O dăm deja în „Lambada”… Nu există nici măcar un magazin în sat! În afară de biserica cea veche de sute de ani (localnicii spun că ar avea vreo 400 de ani vechime) și biserica cea nouă (care are geamuri termopan, firește), case și grădini, nu există chiar nimic în Vidra. Pâinea este adusă cu un camion, de două ori pe săptămână, iar orice alt lucru de care ar avea nevoie oamenii, se găsește la mai mulți kilometri depărtare, peste munte, în Vârfurile. Și copiii învață tot la Vârfurile. Școala din Vidra s-a închis demult, iar acum stă în paragină, încuiată, dar cu lucrurile parcă neatinse de timp. Am văzut prin geamul spart, pe una dintre băncile din lemn, un teanc de cărți pline de praf, iar de pe pereți ne-au privit, parcă impasibili, marii conducători ai trecutul nostru glorios: Ștefan cel Mare, Alexandru Ioan Cuza… Acum, după cum spuneam, copiii învață la Vârfurile. În fiecare zi vine un microbuz și îi duce și aduce de la școală, iar iarna, când e zăpadă, îi așteaptă la poalele munților, ei fiind nevoiți să coboare singuri, prin nămeți, până unde drumul e accesibil, căci atunci satul e blocat. Microbuzul trebuie să-l aștepte în drum, căci nu există niciun refugiu, unde să se adăpostească de intemperii.

Dar oamenii sunt obișnuiți cu viața grea de la munte. Sunt puternici, muncesc pământul, au animale (găini, porci, vaci), unii au și stupi. Nu se dau în lături de la muncă. Dar nu mai au nici măcar unde să își mai vândă produsele din grădini, căci piața din Vârfurile s-a închis și ea, iar oamenii cumpără roșiile, ardeii și alte cele direct din magazine, la dublu preț. Ce-i deranjează însă e că pentru orice problema de la ei din sat, întotdeauna trebuie să pună mâna să rezolve singuri. Șanțurile le sapă ei, pietriș tot ei, pe banii lor, toarnă pe drum. Ne-au spus că s-au obișnuit deja, deși îi doare, ca administrația locală să îi lase doar cu promisiuni.

„Ce simțiți că lipsește?”

„O ureche care să ne asculte…”, ne-a spus o localnică. „Deși niciodată nu ne refuză când le zicem de vreo problemă. Ne zic da, o să facem, ș-apoi cu zisul rămânem. De exemplu mie-mi cade pomu. Uitați, creanga aia ruptă, de trece de-asupra drumului. Am zis la Primărie de vara trecută, din august, să vină să o ia de acolo că o să cadă cuiva în cap, la copiii care se joacă p-aci. Aș tăia-o io, dar n-am cu ce, n-ajung la ea. Chiar domnu vice o fost aici să o vadă. A zis, da, da, venim ș-o tăiem. Un an a trecut, creanga tăt aclo îi!”, ne-a zis femeia, iar în acest timp, doi băieței se plimbau în sus și-n jos pe drumul în pantă, chiar dedesubtul crengii. S-a alăturat apoi discuției și sora femeii, care ne-a spus cât sunt de disperați cu drumul de pământ care devine ca un patinoar la fiecare ploaie.

„Ultima dată când o ploiat, pân aci mi-o intrat un picior într-o groapă!”, ne-a zis cealaltă femeie, arătând un punct imaginar în dreptul genunchiului ei. „Eu am măcar noroc că sora are mașină, ne descurcăm una cu alta, da îs mulți care n-au și tre să meargă pe jos, prin nămol, până jos… să nu mai zic de când ninge… când e zăpadă, n-ai cum trece!”.

Nu doar drumurile îi deranjează însă pe localnici. Sunt foarte supărați și de banii mulți pe care trebuie să-i dea pentru ridicarea gunoiului, taxa ajungând să fie mai mare decât impozitul pe casă, iar asta – spun localnicii – în condițiile în care aproape mereu trece mai bine de o lună până vine mașina să ridice gunoiul din pubelele din spatele Căminului Cultural de la intrarea din sat. Ah, da! Am uitat să vă spunem că, deși Vidra n-are magazine, n-are școală sau dispensar (pentru o vizită la medic trebuind să se programeze cu două săptămâni înainte), n-are nici măcar un singur drum asfaltat, decât cel de la Vârfurile până la intarea în sat, dar are Cămin Cultural care tocmai acum e în plină renovare și modernizare! Cele două femei, apoi alt bărbat, la rândul lui, ne-au relatat cum împreună cu mai mulți localnici au făcut „muncă voluntariată”, în mai mulți ani, prin care au curățat toate gunoaiele de la Vidra până la Vârfurile, căci vântul arunca în toate părțile gunoiul din spatele Căminului Cultural.

„Tot am făcut presiuni pe capul lor și au adus jos la Cămin patru tomberoane, acum doi ani. Le ia, le golește cam o dată la lună, dar când ridici capacul îți vine greață, pentru că nu se curăță niciodată. Și îi așa de scump! Eu am plătit impozitul 135 lei pe an pentru clădire și teren, iar gunoiul pentru cinci persoane cât suntem în locuință, ne-a venit 170 de lei, aici intrând gunoiul și curățarea coșului, iar de 10 ani doar anu ăsta am văzut omu să vină să curețe coșul”, ne-a zis femeia.

O altă acțiune pe care au făcut-o toți localnicii împreună a fost să defrișeze zona drumurilor pentru că au fost anunțați de la Primărie că vor veni să facă șanțurile.„ Într-adevăr, au trimis și ei un bărbat să ne ajute, dar i-a dat prea puțină benzină pentru motocoasă, așa că ne-am pus noi să facem, cu utilajele noastre, așa cum sunt ele, și cu benzina noastră”, ne-a povestit doamna Iulia.

Un alt lucru modern în sat, de anul trecut, e apa curentă. Dar numai foarte puțini dintre ei și-au permis acest lux. Am aflat că racordarea costă undeva la 2000 lei. O adevărată avere pentru acești oameni, iar cei care au făcut un efort și au optat să se lege la conducta de apă, sunt foarte nemulțumiți, căci tot la câteva zile rămân fără apă din cauza problemelor la sistem.

„Noi ne-am tras apă, dar tot periodic se oprește vreo două, trei zile. Acum nu-i tot timpul, dar se întâmplă. Și când îi dăm drumu la apă, merge ceasul și dacă iese aer. Am și fântână, dar eu nu mă pot folosi de ea, că nu-i curată. Eu iau de la vecina, cu gălețile, de la ea din fântână”, ne-a spus localnica.

Doamna Iulia are însă o nelămurire foarte mare, care ne-a pus și pe noi pe gânduri. Plimbându-se prin celelalte comune și sate din județ, nu înțelege de ce administrația locală din Vârfurile nu încearcă să atragă fonduri europene. „Niciun euro nu s-a luat vreodată prin fonduri europene! Nici un euro! Și apoi spun că nu au bani. Păi eu cred că nu au bani. De unde să aibă? Ei folosesc doar bugetul local, nu atrag niciun investitor econimic care să aducă măcar impozite mai mari la buget, ci iau bani doar de la pârliții ăștia de oameni din sate și de la cele două, trei magazine, două baruri și o benzinărie. Și după ce au doar bucățica aia de buget, mai cheltuie și jumate pe salarii. Raportarea bugetară de anul trecut a arătat că 46% din bani s-au dus pe salarii. Nu mai știu cât au mai fost cheltuieli ale administrației și au mai rămas cu 34% de făcut investiții. Împarte la șapte sate că îți vine să râzi! Praf în ochi, ce să faci cu banii ăia? Sunt în dezastru. Dar sunt și foarte multe lucruri care se pot face și foarte ieftin. De pildă, au lucrat să bage magistrala de apă și au distrus șanțurile. Acum, Primăria nu vrea să repare șanțurile, zice că să le facă oamenii. Într-adevăr e datoria omului, dar astea cum îs acum nu se mai pot face din sapă! Aici trebuie venit cu o cupă și după aia să le întrețină. Păi, oamenii n-au utilaje din astea. Ar putea închiria ei un utilaj (n.red. un buldoexcavator). Eh, de vreme ce noi nu avem aceste șanțuri, degeaba pui piatră peste drum, pentru că atunci când e sezonul ud, vine puhoi de apă! Știi cum e? Mergi cu cizma de cauciuc cu grijă, că altfel praf te faci! E strigător la Cer! ”, ne-a spus doamna Iulia.

Rămași cu mai multe nelămuriri în minte, am pornit după aceea la Primăria din Vârfurile,

unde am dorit să discutăm cu primarul, Radu Giurgelea. Știam că în 2016 procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara l-au trimis în judecată pentru deturnare de fonduri, iar tot în același an, Agenția Națională de Integritate l-a declarat incompatibil pentru că a fost administratorul unei firme în timp ce era și primar. Nu putem spune că nu ne miră că, după toate astea, încă e în funcție. Nu era la serviciu vineri, pe la ora 14:00, când am ajuns noi. În schimb, ne-a primit viceprimarul, Toma Banciu, pe care l-am găsit la birou. Ne-am prezentat și i-am spus că dorim să stăm puțin de vorbă cu el.

Ne-a spus că apa este introdusă în sat în proporție de 80%, iar din punctul de vedere al administrației locale proiectul s-a încheiat, întrucât nu are sens să extindă rețeaua de apă, decât în momentul în care se vor branșa mai mulți oameni, acum fiind doar în jur de 10 familii care au optat pentru asta. În ceea ce privește calitatea lucrării, viceprimarul a negat faptul că apa s-ar întrerupe adesea.

„Nu se întrerupe. Din momentul în care s-au branșat, marea majoritate au apelat la scule mecanice, nu cu mâna, iar pe Vidra am avut două sau trei probleme. Oamenii care s-au branșat au înțepat rețeaua pricipală. Acolo au apărut probleme. A venit firmă specializată care i-a branșat, dar ei au săpat până la rețeaua principală”, ne-a spus vicele Toma Banciu.

Despre problema cu șanțurile, acesta ne-a spus că Primăria sapă șanțurile doar pentru gospodăriile nepopulate. „Unde a depins de noi, facem. Dar gândiți-vă că noi avem 132 de km de drumuri. Dacă am face doar Vidra, gândiți-vă că celelalte șase sate rămân descoperite. Anul trecut ne-am ocupat de Vidra. Dacă ați fost, ați văzut că pențile sunt făcute, sunt aranjate și urmează să facem și porțiunea mai ușoară pentru oameni, dar am zis că iarna să fie pențile către biserică și magazine (n.red. care magazine în Vidra?) să fie bine și urmează să terminăm…”, ne-a spus viceprimarul Banciu.

În ceea ce privește problema gunoiului, acesta ne-a declarat că rampa pe care o cer localnicii este ceva ce nu se poate face, deoarece nu le dau voie cei de la Mediu să facă o platformă nici măcar în Vârfurile, însă colectarea de pe sate o fac ei cu forțe proprii, iar apoi au contract cu o firmă specializată care ridică gunoiul de la tomberonul principal.

Viceprimarul ne-a dat și o veste bună, căci se pare că în câteva luni taxa pe gunoi va fi, la persoanele fizice, mai mică, întrucât s-a făcut un nou contract cu o altă firmă de salubritate. „În două, trei luni de zile s-a adjudecat licitația pentru masterplanul pentru județul Arad și va veni o firmă care va duce gunoiul la fiecare tomberon, selectiv. Noi fiind în zona 4, adică zona Sebiș și avem firma Activ Salubritate SA. Avem notate aici și prețuri, până la al cincilea an. Dacă acum pe persoană e 28 lei(!), cu noua firmă, pentru rural, pe persoane fizice va fi 3,82 lei pe lună. Deci va fi mult mai ieftin. Pentru persoane juridice va fi 416 lei pe lună, un preț mai mare decât acum, când e 500 lei pe an. Oricum e o corvoadă pentru noi ca Primărie, mai ales că nu ne lasă să avem o groapă comună”, a spus Toma Banciu.

Despre investiții, viceprimarul ne-a spus că prin fonduri de la Ministerul Dezvoltării urmează să facă o porțiune dintr-un drum din partea satului Vidra care se întinde după biserică, spunând că este vorba despre „acel drum care coboară abrupt muntele”. L-am întrebat dacă s-au gândit să acceseze fonduri europene și ne-a răspuns că da, de mai multe ori, însă nu au reușit. A spus că deși, cităm, „am lucrat cu un specialist”, le-au fost respinse proiectele întrucât nu s-a împlinit punctajul necesar. Astfel că, ne-a spus Banciu, tot ce pot face e să foloseacă puținii bani pe care îi au.

„Oamenii se plâng că nu avem bani, dar nici nu își plătesc măcar impozitele!”, ne-a spus, chiar înainte să plecăm. Noi i-am răspuns doar ca simplă observație că la avizierul din fața Primăriei am văzut ca firmă restanțieră tocmai firma primarului. Bun exemplu, n-avem ce zice. Evident, nu a dorit să comenteze.

––––––––––

Am făcut acest reportaj din dorința sinceră de a arăta că deși viața e atât de grea, oamenii nu vor să plece din Vidra. E casa lor și ei o iubesc. Pe această cale, dorim să reamintim oricărei instituții cu putere de acțiune, să se încumete să-și plece privirea și către Vidra și, cât de puțin, să le întindă o mână de ajutor, ca viața lor să fie ceva mai ușoară, căci oricât de uitat de lume este acest sat, el încă pulsează viață, încăpățânându-se să nu se stingă.

Vă invităm să vedeți și montajul video de mai jos: