Din start mă declar nu doar un adept, ci chiar un rob al progresului. Dar, în acest torent al progresului, în această accelerare greu controlabilă a tehnologiei, personal simt, uneori, nevoia unui refugiu în ceva tradițional. Iar în acest clasicism propriu se regăsesc filmele, cărțile și… mersul la piață.

De mic copil mersul la piață era ceva altceva, o aventură, intrarea într-o altă lume, ieșită din șablonul școală-alimentară-cofetărie-cinematograf. Mama avea darul (sau defectul) târguielii. Găsea defecte la morcovi, pătrunjelul era palid, merele cam umbrite (deși precupețele le dădeau de zor lustru cu puțină salivă și batista din dotare). La final, dădea prețul cerut, dar savoarea era dată de negociere. Cu bunicul, același „film” doar cu alt decor: bunicul mergea pe la piețele din județ, să caute cai, oi, porci, vaci. Târguiala, aceeași…

Și acum merg cu drag prin piață. Nu cumpăr nici cai, nici vaci, mă rezum la roșii, ardei, o țuică sau o zacuscă. Din păcate, vraja nu mai e aceeași. Nu din cauza trecerii anilor, ci a schimbului de generații. Nu mai avem decât în mică măsură acea generație a producătorului mic, care trudește pe un petic de grădină, vinde niște roșii la oraș ca să-și ia niște cizme de gumă, cuie sau selep la bicicletă. Acum avem producători cu solarii, respectiv acei intermediari care se dau producători. Și, bineînțeles, importatorii, mascați și ei în producători. Nu mai e farmecul de a cumpăra o roșie crescută în aer liber, o lubeniță hrănită cu bălegar sau o piersică, care chiar miroase a piersică. Și prețurile, ohoho, sunt ajustate conform economiei de piață. Adică mai scumpe decât la supermarketuri, deși proveniența e deseori aceeași.

Câteodată mă încearcă o glumă. Mai văd câte un carton pe post de etichetă, cu „Roșii din Macea”, „Vinete din Seleuș” sau „Varză de Socodor”. Și întreb, la derută: „Da’ Nelu, de peste drum de școală, ce mai face?” Sau „Nicu, de lângă Biserică”, „Ghiță de pe ulița înfundată” etc. Majoritatea răspunsurilor sunt previzibile. Fie respectivii „localnici” s-au mutat recent, dar chiar recent în satul respectiv, fie sunt gineri/nurori, fie Nelu/Nicu/Ghiță sunt bine, dar „știți, cum e, trec anii”. Da, știu cum e!
Ca să rezum, piața nu mai e ce-a fost, lipsește acea piață tradițională și acest fapt nu are nimic de-a face cu progresul, cu trendul tehnologizării și cu apariția supermarketurilor. Are de-a face cu noi, ca societate, începând de la uciderea lentă a micului producător, continuând cu organizarea administrativă a piețelor (cu taxe mari, inexplicabil de mari), cu organele de control, care nu verifică în amănunțime actele de producător, și finalizând cu Măria sa cumpărătorul, care își diminuează respectul față de produsul tradițional, crescut tradițional. Deși, așa ca și mine, mulți dintre noi simțim nevoia unui refugiu în ceva tradițional. Cum ar fi piața. Sau cum am vrea să fie!

În fond, progresul nu poate sugruma tradiția decât dacă vrem noi, societatea. Chaplin, bunăoară, a făcut filme mute, de succes, chiar și după apariția sonorului. Și, ca să închei într-un ton obișnuit, vă scriu dialogul dintre doi bătrânei: „Dragă, hai să mai mergem și noi la cinematograf”, „Și ce vrei să vedem, ce parcă n-am mai fost?”, „Da, dragă, am mai fost, dar am auzit că între timp a apărut și sonorul”.