Ziua-n amiaza mare, două minore, eleve la (câte) un liceu cu ștaif din Arad, s-au luat la bătaie pe terasa unei cafenele, tot cu ștaif sau, ca să fim și noi în trend, de fițe (Bătaie între două liceene pe o terasă din centrul Aradului: „Am fost singura care ți-a spus adevărul!”). Deci, nu în sala de clasă și nici, Doamne ferește!, în sala de lectură a vreunei biblioteci. Ci într-o cafenea, ca doi birjari încălziți de prea multă tărie și întărâtați de amintirea cine știe cărei controverse mai vechi ori de plăcerile trecute ale ambilor cu aceeași curtezană. Ele, elevele minore, s-au bătut (nu chiar ca birjarii, ci mai firav, așa, un fel de cafteală ca-ntre fete), se pare, pe motiv de bullying (de la „bully”, care s-ar traduce în românește prin bătăuș) sau, cum zic unii, pe motiv de… un băiat. Deci nu a fost o polemică filosofică, istorică sau literară tranșată în termeni de educație fizică, ci una pur vulgară, oricât ar încerca unii s-o ducă spre zona psihologicului – așa ni se spune, că bullying-ul e de competența psihologilor.

Înainte de a intra oarecum în miezul problemelor devoalate de acest caz, se cuvine să zăbovim puțin asupra reacțiilor instituțiilor statului, responsabile fie cu educația, fie cu ordinea publică.

Fără să aștepte voie de la „Împărăția de partid”, cum se mai întâmplă, Poliția s-a sesizat din oficiu (autosesizat, cum ar veni) și a început cercetările, pe bună dreptate, în considerarea gravității întâmplării, care poate leza mai ales integritatea psihică a victimei minore. Apoi, în considerarea puterii exemplului pe care acest eveniment nedorit l-ar putea reprezenta pentru toți tinerii din municipiu, județ și chiar din țară. Deși, între noi fie vorba, nu pare să fi fost cine știe ce bătaie, cu răni, sânge și alte „ingrediente” specifice, a fost deschis un dosar penal in rem – adică, în considerarea faptelor, deci nu pe numele unor persoane – și astfel se pot efectua toate actele procedurale necesare aflării adevărului (pentru cei mai puțin familiarizați cu procedurile penale, să spunem că nu se pot efectua acte de cercetare penală dacă nu există un dosar penal, acesta fiind motivul pentru care multe cauze, în care autorul nu este cunoscut, încep prin deschiderea unui dosar in rem, pornind de la faptă). Desigur, cel puțin una dintre filele dosarului va cuprinde răspunsuri la întrebarea firească legată de servirea minorilor în acel stabiliment transformat în ring de luptă. Fapt, parcă, interzis. Sau și asta-i negociabil?

Tot fără să aștepte îndrumarea de la „Împărăția de partid”, deși este o instituție absolut înregimentată politic, Inspectoratul Școlar Județean Arad a demarat propria anchetă, urmând, în primul rând să identifice eroinele evenimentului și, eventual a „suporterilor”, apoi să se lămurească și în privința altor aspecte legate de caz. Nu în ultimul rând, ISJA dorește să afle cine sunt diriginții celor două protagoniste și, mai ales, ce știau aceștia (sau chiar alți profesori) despre presupusul bullying la care a fost supusă victima.

Desigur, cercetarea demarată de ISJA include și pe acelea ale liceelor unde sunt înscrise (era cât pe ce să scriu „unde învață”, dar, știu și eu…?) cele două combatante, urmând a fi contactați și părinții elevilor care au participat la eveniment. Iar după lămurirea acestui caz, ISJA va demara un amplu program de educare adevărată, reală, a elevilor și profesorilor în vederea eliminării bullying-ului, un altul de acțiune împotriva absenteismului școlar și de implicare a părinților în întregul proces educațional.

Frumos, nu-i așa? Doar că tot ce-am scris despre Poliție, ISJA și licee este pură ficțiune. În realitate, toate aceste instituții, una plătită să ne asigure siguranța, celelalte să ne educe copiii, stau ca niște popândăi, așteptând, poate, mărețe indicații de partid, fără de care se pare că sunt incapabile să acționeze. Iar dacă aceste „preționase indicații” nu vin, vor rămâne în aceeași stare de neroadă inacțiune ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În mentalul colectiv al acestor instituții, de fapt al tuturor instituțiilor în care s-a insinuat politicul nostru, orice întâmplare, orice fapt, oricât de grav ar fi, dacă nu trebuie recunoscut sau asumat, nu va fi recunoscut (despre asumarea responsabilității nu poate fi vorba) și, prin urmare, nici nu există aceste fapte.

Evident, nu aveam așteptări de la Inspectoratul școlar. Instituția asta nu a avut reacție nici atunci când un elev de la „Moise Nicoară” a făcut foc în clasă, direct pe parchet, iar directoarea „vorbea cu psihologii” în loc să ia măsuri disciplinare împotriva teribilistului piroman (Când organele tac și nici nu fac, directoarea „vorbește cu psihologi”, iar elevii se pregătesc să devină infractori). Misiunea instituției pare exclusiv aceea de a stabiliza controlului politic adecvat asupra tuturor unităților de învățământ – grădinițe, școli generale, licee, mă rog tot ce-a mai rămas din învățământul pre-universitar – prin angajarea directorilor „care trebuie și unde trebuie” și astfel, asigurarea controlului asupra banilor vânturați în sistem. Inspectoratul Școlar Arad nu are absolut nicio opinie despre ce se întâmplă rău în școlile arădene, cu elevii ori cu profesorii, de la bătăi aplicate elevilor, la hărțuiri sexuale comise de profesori și ala mai departe. Evident, nu este interesat de problemele „mărunte” dintre elevi, cum ar fi bullyingul sau absenteismul școlar, vulgaritatea și agresivitatea manifeste ale elevilor. Nu-l interesează nici analfabetismul funcțional al elevilor și nici „bullyingul” practicat de profesori asupra elevilor și părinților sub forma meditațiilor. Nimic altceva nu pare că-l interesează decât influență, bani, putere.

Sincer, de la Poliție aveam ceva, ceva așteptări. Nu foarte mari, mai ales după intrarea IPJ în portofoliul Capitalei Europene a Culturii Timișoara. Speram, totuși, că acei puțini polițiști care au mai rămas cu instinctele nealterate, nu vor înghiți și gălușca asta, după ce-au înghițit-o rușinos și complice, fără un cuvânt, pe cea a părintelui care a bătut un elev pe terenul de sport (Băiatul, elev de liceu, al unui prim procuror de la Arad, bătut cu bestialitate de o mizerie de om! Culmea culmilor: bătăușul e liber și… cooperant!). Ei, uite că și Poliția a luat, ca și Inspectoratul școlar, poziția popândău, poziție care, conform Dex înseamnă a sta nemișcat în fața cuiva, indiferent de – contribuție personală – culoarea politică. Nu are reacție, pare că nu este interesată de ceea ce se întâmplă în Arad, de parcă ar fi primarul. Mai urmează să facă ronduri împreună, în timp ce birturile sunt pline de minori.

E drept, am greșit și noi, dar promitem că de-acum încolo, ca să le atragem atenția șefilor IPJ Arad vom adăuga „Timișoara”, în titlurile unor știri despre evenimente ce-ar trebui să fie de competența Poliției. De exemplu, „Timișoara – Bătaie între două liceene pe o terasă din centrul Aradului” sau „Timișoara – Băiatul, elev de liceu, al unui prim procuror de la Arad, bătut cu bestialitate…”. Poate așa vor reacționa la evenimentele din Arad. Începem cu acest articol.

Interesant este că, dintre toți cei ce au avut în vreun fel legătură cu evenimentul, de la producere, la publicare, vinovați am fost scoși noi, cei ce am „îndrăznit” să publicăm știrea. Așa s-a întâmplat și atunci când am publicat știrea cu micul piroman de la „Moise Nicoară”.

În schimb, am fost criticați ba de conducerea amintitului liceu, iar acum, de o persoană ce și-a declarat apartenența afectivă la una dintre părți. Acuzația, civilizat și elegant formulată, era aceea că nu am fi (fost) sensibili la bullyingul la care a fost supusă victima, un „nou trend răspândit în rândul elevilor” după cum spune persoana. Și, desigur, urmează nelipsita, în astfel de cazuri, „lecție de jurnalism” care ne este „predată”: „jurnalismul ar trebui să aibă o părere obiectivă și coerentă, ceea ce cu siguranță nu se întâmplă în acest articol”.

Recunosc, n-am înțeles de ce nu este obiectiv și coerent produsul jurnalismului practicat de colega care a scris și publicat știrea despre scandalul din cafenea? Cu siguranță a fost incomplet, asta, da. Pentru că, dorind să protejăm identitatea minorelor, nu am postat și filmul evenimentului (de fapt, două filmulețe explicite). Nici denumirea celor două licee unde sunt înscrise cele două „combatante” nu au fost pomenite, din rațiuni ce țin de apărarea prestigiului lor – deși, la urma urmei, nu noi ar trebui să avem grijă de prestigiul lor.

Împrejurarea că, după publicarea articolului, au fost multe comentarii care, cu siguranță, le-au necăjit pe fete, este o altă discuție, care ne privește mai puțin. Nu noi le-am împins să se încaiere, nici să frecventeze cafenelele. Poate le va servi, totuși, ca lecție de viață.

Cei mai rușinați ar trebui să fie, însă, părinții și profesorii celor două. Întregul caz este imaginea eșecului lor și asta ar trebui să le dea de gândit. Nu cum să scoatem noi știrea de pe site. Ei, profesorii și părinții ar trebui să simtă toată rușinea și apăsarea bullyingului, a analfabetismului funcțional și a tot ce urmează după acestea în viața copiilor.

Să continuăm cu „noul trend”. Bullyingul, într-adevăr, este ceva mai nou pe „piață”, dar numai ca nume, pentru că, dincolo de denumire, au existat mereu comportamente ostile în colectivități școlare (desigur, nu numai, dar despre școlari am vorbit acum), mereu au fost copii mai vocali, mai tupeiști cum li se spune acum, mai autoritari, chiar mai agresivi. Și dintotdeauna au fost și victime ale acestor „bătăuși”. Pe-atunci însă nu știam că astfel de activități se numesc bullying și nici că, victime fiind, am avea nevoie de consiliere psihologică. Pe-atunci, învățătorul sau dirigintele îi „citea” imediat pe „bully” și îi potoleau pe cât era posibil, că doar nu-i călcau în picioare. Iar pe ceilalți, pe victime, nu doar că îi apărau când puteau, dar îi și învățau cum să răspundă bullyingului, cum să se ferească de „bully”. Și-apoi, mai erau părinții. Care simțeau când ceva nu era în regulă cu propriii copii și interveneau, în felul lor. În orice caz, nu-și pasau responsabilitatea și nu-și trimiteau copiii la consiliere psihologică.

Și, nu știu cum să spun asta, ca să fiu cât se poate de bine înțeles: nu prea se punea problema ca la 15-16 ani să ne rezolvăm controversele prin cafenele sau mai știu eu ce birturi. Știu, cam schematică și subiectivă explicația, dar este adevărată. Și mai este una, care va supăra pe mulți, dar asta e. Din păcate, acum, profesorii au încetat să mai fie dascăli și au ajuns simpli funcționari școlari. În plus, se pare că și părinții au ajuns funcționari parentali.

În final, o întrebare cu răspuns așteptat de multă lume. Cum se face că elevii sunt tratați ca adulți și serviți ca atare în orice birt, iar când îi critică cineva aleargă după psiholog ca victimă, minoră, a bullyingului? Cum vine asta: la birt sunt mari și tari, iar la școală și-n viață, mici și neajutorați?

PS: Precizare absolut necesară pentru corecta înțelegere a ideilor de mai sus: nu contest niciun rezultat al elevilor liceelor arădene, nici contribuția profesorilor lor la împlinirea acestora. Nu contest nici eventulala implicare în aceste realizări a ISJA. Nu am făcut – și nici nu cred că voi face vreodată – o analiză a întregii activități din Învățământul arădean. Este treaba altora să facă astfel de analize și evaluări. Acum am vorbit despre (ne)implicarea în problemele ce au generat cazuri ca acesta. Și, desigur, în cele mai vechi, pomenite și ele mai sus.